Jocul cu temporalitatea

Decorul dinamic, recuzita scenică la fel de dinamică, manevrată de actori (mâini ”invizibile” întind ceştile de cafea de sub cortina laterală) şi prestaţiile muzicale, de sine stătătoare sau acompaniind monologuri, au acea notă care fac dintr-o montare un spectacol de teatru contemporan.

Comedia, mergând până la grotesc, e străbătută adesea de o subtilă melancolie, prima evidenţiată de prestaţia lui Călin Chirilă, iar cea de-a doua de prestaţia lui Teodor Corban. În acelaşi timp, trecerile de la grotesc la melancolie sunt punctate prin modificări de luminozitate scenică sau prin sound. Teodor Corban şi Călin Chirilă sunt personaje construite simbolic, la antipod, reprezentând înţelepciunea, armonia, echilibrul, binele, respectiv intriga şi răutatea, tot ceea ce ţine de mefistofelic. Calmului şi liniştii picurate în replici adânc ruminate li se opun sforăitul grotesc, cu ochii deschişi, coada personajului mefistofelic.

La final, se va vedea, modul polifonic de construire a celor două personaje dezvăluie o contratemă: binele şi răul sunt doar două feţe opuse ale aceleiaşi monede (posibil concept regizoral forte). Cafenelei tradiţionale îi ia locul automatul de cafea, iar ”Mefisto” părăseşte oraşul. Dar tehnica distruge spiritul cafenelei ca loc de întâlnire nemijlocită atât a elitelor culturale, cât şi a oamenilor de tot felul. Iar Don Marzio nu era decât un flecar ce producea, fără voie, schimbări în viaţa oamenilor (despărţiri de cupluri bazate pe dragoste cu forţa sau arestarea patronului localului cu jocuri de noroc ce măsluia cărţile). Dincolo de contextul istoric al piesei lui Goldoni (aristocraţie versus burghezie), cine poate separa grâul de neghină din viaţa şi caracterul personajelor ce ne trec prin faţă?

Dinspre viitor, prezentul (pixul cu gel, cazinoul cu aparatele de noroc, bustul-luminator, cei doi turişti, poliţiştii în balonzaide de detectivi) e introdus, pe parcursul derulării spectacolului, în trecutul redat de atmosfera carnavalescă, uşor burlescă, purtând însemnele commediei dell’arte, adaptate la stilistica regizorului (cocoşaţii vopsiţi pe faţă, cu guri pictate sau cu nas de clovn, o cântăreaţă având chipul vopsit în negru, dar şi măşti veneţiene). Procedeele reunesc mici trucuri artizanal-regizorale date pe faţă, după ce suspansul de moment reuşeşte (trapa, tava cu ceştile de cafea suprapuse, un artefact aproape imponderabil, ce doar pare greu datorită jocului actoricesc – Constantin Avădanei, un microfon modern într-o cutie în ne-am fi aşteptat să fie punguţe cu ţechini), dar şi mijloace regizorale de real efect (sunete, printre care şi vocea actorului, amplificate, interpretare voit tuşată pentru a colora caracterele), ”dueluri” actoriceşti interesante (Călin Chirilă-Constantin Puşcaşu).

Parcursul enigmatic încoace şi încolo, repetat de câteva ori, al femeii dezorientate cu valize de epocă în ambele mâini creează o imagine extrem de reuşită la nivel retoric. Odată aceasta explicitată prin scenariu, beneficiem de una dintre cele mai convingătoare prestaţii actoriceşti ale Petronelei Grigorescu, de mulţi ani încoace. Ionuţ Cornilă este bine ales pentru rolul lui Eugenio – febril, deznădăjduit, emfatic, cu reveniri bruşte şi perfide. Vittoria (Andreea Boboc) e un personaj nostim, dar cam fad. Lisaura (Haruna Condurache) are şi momente dezlănţuite, dar şi unele în care actriţa îşi controlează la rigoare potenţialul. Horia Veriveş (Pandolfo) redă cu acurateţe, chiar dacă în stilu-i comic ce-l caracterizează, caracterul insidios al personajului său. Rolurile secundare sunt uneori filmice (turiştii, Petru Ciubotaru şi Puşa Darie), alteori compoziţii vizibile (Andrei-Grigore Sava, Gelu Zaharia). Între scenele de grup şi cele centrate pe relaţiile dintre personaje, dozajul este atent.

Până la urmă, transpunerea trecutului prin prezent (de la pixul cu gel, înlocuind întâmplător pana tradiţională, la păcănelele din cazinou şi automatul de cafea, înlocuind tripoul şi cafeneaua), jocul cu temporalitatea, şi adaptarea graduală mi se par a fi piesele de rezistenţă ale noii viziuni regizorale. Un sunet ca de cutie muzicală, pe care se valsează uşor, încheie cu o scenă de bucurie generală scenariul încărcat de grele dileme morale. Virtuţile ori viciile de caracter sunt perfect actuale (bârfa, onestitatea, ipocrizia, demnitatea, laşitatea etc.).

(Cafeneaua de Carlo Goldoni, regia: Silviu Purcărete, scenografia: Dragoş Buhagiar, muzica originală: Vasile Şirli, distribuţia: Teodor Corban/ Ridolfo, Călin Chirilă/ Don Marzio, Ionuţ Cornilă/ Eugenio, Constantin Puşcaşu/ Flaminio, sub numele de Contele Leandro, Petronela Grogorescu/ Placida, Andreea Boboc/ Vittoria, Haruna Condurache/ Lisaura, Horia Veriveş/ Pandolfo, Constantin Avădanei/ Trappola, Daniel Busuioc/ Căpitanul de poliţie, Petru Ciubotaru/ Un client, Puşa Darie/ O clientă, Gelu Zaharia/ Un chelner, cântăreţe: Livia Iorga, Oana Sandu, Diana Roman, Andreea Spătaru, poliţişti, chelneri de han, băieţi de prăvălie: Radu Homiceanu, Andrei-Grogore Sava, Cosmin Panaite, Lucian Valacu, Adrian Marele, premiera: 30 mai 2016, Sala Mare, TNI)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – Secţia Română)