Jonglerii cu milioane. De români

Alegerile prezidenţiale de peste o lună constituie un nou prilej de a vedea cât de mult le pasă de oameni Guvernului, autorităţilor în general şi clasei politice în mod special – de la primar la ministru. Starea de fapt a ieşit la iveală după referendumul din vara lui 2012, când cifrele dorite de regimul politic se băteau cap în cap cu cele oficiale şi puţin a lipsit să nu se dea o ordonanţă prin care să se legifereze că 1 şi cu 1 fac 3. Doar penibilul situaţiei i-a oprit. Însă penibilii de atunci nu s-au învrednicit să corecteze situaţia. De fapt, au dres-o aşa cum s-au priceput: au dat o lege. Chiar dacă ea se bate cap în cap cu o prevedere constituţională, legea referendumului – care coboară pragul demiterii unui şef de stat de la 50 la 30 la sută – va intra totuşi în vigoare, pe 16 decembrie. În legea fundamentală, "licitaţia" pleacă de la voturile a jumătate plus unu din numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale (art.81). Astfel, dacă niciun candidat la Preşedinţie nu trece acest prag, se organizează al doilea tur de scrutin. Ceea ce s-a şi prevăzut deja pentru anul acesta, respectiv pe 16 noiembrie.

Pentru prezidenţiale, Autoritatea Electorală Permanentă a anunţat 18,3 milioane de alegători cu vârsta de cel puţin 18 ani. Dacă ne luăm după rezultatele ultimului recensământ, 1,8 milioane de români ar avea mai puţin de 18 ani. Pe de o parte, recensământul din octombrie 2011 a arătat că populaţia ţării era de 20,12 milioane la acel moment, iar pe de altă parte populaţia din învăţământul preuniversitar anunţată la începutul acestui an şcolar depăşeşte trei milioane de elevi şi copii de grădiniţă. Institutul Naţional de Statistică menţiona la 1 ianuarie 2014 un efectiv de 3,8 milioane de români cu vârsta sub 18 ani. Dacă adăugăm acest număr la cel al alegătorilor anunţat de AEP, rezultă că populaţia României ar fi de 22 de milioane, cu două milioane mai mulţi locuitori decât au găsit recenzorii acasă, în toamna lui 2011.

De unde vine diferenţa? Actualul regim politic s-a arătat incapabil să găsească un răspuns la această problemă, în mai mult de doi ani de când s-a lovit prima oară de ea. De cealaltă parte a baricadei, opoziţiei i-a venit apa la moară şi acuză iminente fraude electorale. Motivul este dublat de încă o dilemă legată de numărul alegătorilor şi care reiese tot din statisticile oficiale.

Ministerul Afacerilor Externe a anunţat că a pregătit pentru prezidenţialele din noiembrie 294 de secţii de votare şi doar 600.000 de buletine de vot destinate românilor de peste graniţă. Ceea ce înseamnă că în ţară s-ar afla 17,7 milioane de români cu vârsta de cel puţin 18 ani. Aceasta, deşi comunităţile de români din Italia şi Spania însumează mai mult de 1,5 milioane de persoane, alte câteva sute de mii de conaţionali fiind răspândiţi mai ales în celelalte ţări europene şi în America de Nord. Este adevărat că, în lipsa unui sistem de vot electronic, cei plecaţi din ţară sunt nevoiţi să parcurgă distanţe mari până la secţiile de vot, ceea ce face ca prezenţa în rândul lor să fie foarte mică. Însă "economia" pe care o face Guvernul la buletine de vot se întoarce împotrivă-i la o scară mult mai mare.

Astfel, după calculele guvernamentale, dacă din cele 17,7 milioane de votanţi din ţară scădem numărul pensionarilor, rezultă o forţă de muncă de 13 milioane de oameni. Or, aceleaşi statistici oficiale arată că numărul salariaţilor din economie abia ajunge la 4,5 milioane în lunile cu vârf de activitate. Guvernele ultimilor ani şi-au permis cu largheţe o asemenea risipă uriaşă de resurse umane, iar îngrijorător este faptul că nici cel actual nu dă semne că ar catadicsi să o micşoreze cât de cât. Sunt 8,5 milioane de români apţi de muncă de ale căror taxe şi impozite pe salarii statul se lipseşte prea uşor, chiar pe fondul deficitului acut de resurse la bugetul asigurărilor sociale. Este rezultatul unei politici neghioabe care culminează cu recenta declaraţie a tinerei ministrese de Finanţe, cum că statul nu e obligat să creeze locuri de muncă, ci doar cadrul stimulativ menit să ducă la apariţia lor în sectorul privat. Însă acel "cadru stimulativ" seamănă tot mai mult cu un joc piramidal, în care intră din ce în ce mai puţini bani – inclusiv de la investiţii abandonate astfel – iar plăţile (cheltuielile) cresc continuu. Cine va plăti oalele sparte în caz că sistemul se prăbuşeşte? – în niciun caz nu Ponta, Boc, Tăriceanu şi alţii din tagma politicienilor. Ceilalţi 20-22 de milioane.