Justiţie până la capăt

Cu foarte puţin timp în urmă, România a fost condamnată de către CEDO în dosarul "mineriadei" din iunie 1990. Statul român este obligat să plătească despăgubiri morale victimelor, dar şi să continue investigaţiile spre a identifica adevăraţii vinovaţi pentru crimele de atunci. 

Deoarece s-a scurs atâta vreme din 1990 până acum, iar uitarea şi-a făcut lucrarea, să reluăm pe scurt evenimentele din acel început de vară. După victoria zdrobitoare a lui Ion Iliescu la alegerile din mai 1990 (cu un scor de circa 85%!), "noua" putere a cerut degajarea Pieţii Universităţii. Acolo, în buricul Capitalei, funcţiona de mai multe săptămâni un soi de "euromaidan". La orele de vârf, mii de tineri (dar şi mai puţin tineri) din toata ţara protestau (cântând) împotriva confiscării revoluţiei anticomuniste de către comunişti. Noaptea, unii dintre manifestanţi se retrăgeau în corturi. Ceilalţi plecau acasă. Circulaţia auto în zonă fusese blocată.

Asaltul forţelor de ordine s-a transformat curând într-o bătălie în toată regula cu cei prezenţi în Piaţă. După câteva ore de haos, avantajul a trecut de partea protestatarilor care au început să atace la rândul lor anumite instituţii ale statului. A, da, sunt convins că existau mulţi provocatori printre ei, dar mesajul tinerilor revoltaţi nu mai era nicidecum unul de pace şi de iubire. Unii credeau deja într-o altă revoluţie.

Şocat de posibilitatea de a fi alungat din fruntea ţării după ce acaparase (ca şi Ceauşescu) întreaga putere, Iliescu a chemat la Bucureşti minerii din Valea Jiului. Perfect organizaţi de către securiştii infiltraţi printre ei, ortacii au preluat imediat iniţiativa. Au urmat trei zile de teroare, răstimp în care minerii au molestat mii de bucureşteni (mulţi fără nici o legătură cu Piaţa Universităţii, dar vinovaţi că purtau barbă!), au devastat sediile Universităţii şi ale partidelor istorice şi au maltratat ziariştii critici la adresa FSN. După încheierea în sânge a ostilităţilor, Ion Iliescu le-a mulţumit personal ortacilor pentru înaltul simţ civic de care dăduseră dovadă.

Dacă "uitucii" de azi cred că poporul a fost oripilat de faptele abominabile ale minerilor se înşală amarnic. În realitate, peste 90% dintre români au fost de partea lui Iliescu, salutând intervenţia "salvatoare" a minerilor. Am asistat în acel iunie 1990 la scene cutremurătoare; gospodine care se agăţau de gâtul minerilor, spre a-şi arăta recunoştinţa; pensionari care îmbrăţişau spasmodic trupurile zvelte ale minerilor; muncitori care plângeau în hohote; fesenişti care dansau de bucurie etc. Erau nespus de fericiţi că trădătorii de ţară, adică toţi cei care avuseseră îndrăzneală să ceară ca foştii activişti ai PCR (vinovaţi de starea mizerabilă în care ajunsese România) să nu mai facă parte din noile structuri de putere, fuseseră zdrobiţi fără milă.

Şi azi e dificil de explicat incredibilul ataşament al românilor faţă de Ion Iliescu. Mai degrabă, poporul se îndrăgostise de o iluzie, nu de un om. Manipulaţi fără scrupule de unica televiziune, păcăliţi de nenumăratele pomeni electorale şi amăgiţi de promisiunile care creionau o ţară prosperă şi liberă, românii vedeau în unanimitate certitudinea că viitorul va fi aşa cum şi-l doreau. Din acest motiv, orice voce critică la adresa lui Iliescu putea distruge iluzia. Dacă, totuşi, nu va fi aşa bine? Dacă, totuşi, Iliescu minte? Şi Iliescu minţea. Dar vinovaţi de dezastrul care a urmat au fost consideraţi mai ales cei care semănaseră îndoiala, nu Ion Iliescu. Dacă toţi am fi crezut în el, nu ar mai fi existat deloc mustrări de conştiinţă. Aşa au fost vremurile! Nu puteai face sau gândi altfel! Aşa cum, în comunism, toţi românii erau turnători, după cum ne povestea Dan Voiculescu. Iar dacă totuşi mai supravieţuise câte unul care refuzase delaţiunea, el trebuia urât cu patimă de toată lumea. Pentru că distrusese unanimitatea. Pentru că demonstrase că se putea rezista. Pentru că fusese pur şi simplu altfel.

Deşi au trecut mai bine de 24 de ani de la "mineriada" din iunie 1990, CEDO a cerut să se facă dreptate. Justiţia din România trebuie să meargă până la capăt. Pentru că justiţia adevărată nu ţine seamă de numărul sau de votul alegătorilor. Nu ia în seamă majorităţile politice ori victoriile zdrobitoare. Deseori, dreptate au cei puţini, nu cei mulţi. Iar atunci, în 1990, dreptatea a fost de partea celor puţini.

Oare cum o mai duc românii care aplaudau în extaz hoardele de mineri?