Latifundiarii banilor

După ce a atacat în mai multe rânduri independenţa justiţiei, guvernul s-a gândit acum că a venit rândul independenţei sistemului bancar şi a politicii monetare. În ultimele 3-4 decenii, băncile centrale au reuşit să se emancipeze de sub tutela politicului, iar politica monetară să fie extrasă din panoplia de mijloace guvernamentale şi să fie condusă de băncile centrale, pentru a nu se mai crea în economie cicluri artificiale de natură politică. Prea se obişnuiseră guvernele ca înainte de alegeri, să mărească masa de bani în circulaţie, creând celebra ”iluzie monetară”, că suntem mai bogaţi, numai că după circa 6 luni creşteau şi preţurile pe măsură, provocându-se derapaje inflaţioniste periculoase.

Am crezut că lumea a învăţat lecţia şi nu mă aşteptam să revăd figura asta stupidă în România anului de graţie 2014. Eu nu cred că Guvernatorul şi-a dat mai mult de un accept tacit. Cred că schema a fost gândită de Florin Georgescu şi de Liviu Voinea, aceşti Robert de Niro şi Brad Pitt ai economiei româneşti. Despre ce e voba: în sistemul nostru bancar s-au acumulat aproape 25% credite neperformante, încă de pe vremea creditelor cu buletinul. Probabil şi la presiunea troicii FMI-UE-BM, guvernul a decis să ramburseze el ratele pentru 907.000 de rău platnici cu salarii mici şi rate mari, vreme de fix doi ani cât mai avem până la alegerile generale. Motivaţia e: stimularea consumului claselor de jos. De fapt este o pomană electorală şi un ajutor (încă unul!) dat băncilor, care trudesc săracele pe ogorul patriei.

Stimularea consumului e o necesitate, dar de ce nu oferă guvernul din aceşti bani (care sunt tot de împrumut) stimulente pentru crearea de locuri de muncă şi, în general, pentru creşterea veniturilor, astfel încât oamenii să obţină bani munciţi, din care să-şi plătească ratele? În primul rând, măsura e neconstituţională pentru că discriminează între cetăţeni ca mine, care şi-au vândut apartamentele ca să-şi plătească ratele, şi cei care care au petrecut pe credit la all inclusive în Turcia, iar despre rambursare, nici gând. Sunt şi unii care vor, dar nu pot să-şi plătească ratele şi atunci se execută ipotecile. Dacă nici acestea nu pot, din varii motive, fi executate, plăteşte firma care a asigurat creditul. Pentru că totuşi există un contract de credit care e legea părţilor şi care stipulează toate astea. Ce caută guvernul în relaţia contractuală dintre cetăţeni şi bănci? De ce ia încă o dată de la mine care-mi plătesc impozitele şi redistribuie sumele în favoarea celor care nu au apreciat corect capacitatea de rambursare pentru un număr atât de mare de oameni? Condiţiile crizei au fost grele pentru toţi. De ce sunt pedepsiţi în continuare cei corecţi şi iertaţi cei incorecţi? Unde poate să ducă asta? Nu cumva creăm încă un precedent periculos?

E adevărat că ingerinţe ale politicului în sectorul bancar au mai avut loc în ultimii ani în Ungaria şi Croaţia, dând posibilitatea oamenilor de a opta pentru schimbarea monedei în care au luat creditul, dar niciunde nu s-a mai propus un astfel de montaj financiar experimental ca la noi. Este adevărat şi faptul că 14 sucursale ale unor bănci prezente în România au încheiat anul 2013 pe minus, iar aceşti bani, care sunt în fapt o subvenţie de la guvern, le-ar ajuta să treacă pe plus. Dar de când se ocupă guvernul de profitabilitatea unor bănci private şi de ce acestea nu şi-au selectat bine clienţii?

Aceste subvenţii, vezi Doamne!, ar ajuta sistemul bancar să acorde mai multe credite în economie, ar creşte cererea, consumul, acesta ar incita oferta, deci producţia, s-ar investi, s-ar crea locuri de muncă, scade şomajul, cresc veniturile ş.a.m.d. Tipic keynesian… Dar fals. Pentru că a doua zi când se vor vedea cu profit îl vor scoate din ţară, cunoscută fiind foametea băncilor lor mamă. Apoi, chiar dacă – să ne imaginăm un scenariu pur fiction – banii ar rămâne în ţară, cine se va încumeta să se mai împrumute după aşa o experienţă şi cu actualele dobânzi? Căci Banca Naţională şi-a tot călcat pe concepţii şi a redus ratele directoare ale dobânzilor la 3,5 % (în Occident sunt 0%, iar în Japonia minus 1% de ani de zile şi abia pare că economiile respective repornesc). Dar să vezi comedie: la noi, băncile comerciale în loc să scadă cel puţin proporţional dobânda la creditele oferite clienţilor interni (persoane fizice şi juridice), au mărit-o. Astfel încât poţi să te împrumuţi cu un serviciu al datoriei de în jur de 7%, ceea ce e ucigător pentru o economie ce vrea să iasă din criză. La dobânzi cu doar un procent mai mic (e garanţia mai bună) se împrumută şi guvernul să dea pensii şi salarii şi, mai nou, să plătească rate la neputincioşi. Apoi ne măresc nouă taxele şi impozitele să aibă de unde rambursa. Dar asta, după alegeri…

Regulile clasice, monetariste, nu mai merg. Banca Naţională ar trebuie să intervină, temporar, direct şi să fixeze ea ratele dobânzilor şi/ sau să asigure riscul valutar, ca în cazul celebrilor franci elveţieni de la Volksbank. Dar nu o lasă troica pe care nu o lasă marele capital, care în arterele circulaţiei monetare româneşti ar deveni şi mai firav. Şi totuşi, o schimbare de paradigmă e necesară, pentru că sistemul e prea debalansat în defavoarea economiei reale. Aici, BNR-ul va trebui să-şi mai calce pe o concepţie şi să reducă la jumătate nivelul ratelor rezervelor minime obligatorii impus băncilor comerciale. Acestea tind către 0% în ţările civilizate; la noi sunt de 10-15%. Măsura este perfect posibilă, ar mai reda câteva miliarde de euro băncilor comerciale, dacă tot se doreşte să se meargă pe linia asta, dar le-aş obliga că crediteze investiţii, cu toate efectele de antrenare pozitive cunoscute. A, s-ar opri creşterea rezervei valutare a BNR! Nu-i nimic, 40 de miliarde de euro vă ajung să menţineţi cursul şi să interveniţi pe piaţă când e nevoie. Ba chiar prea de-ajuns, d-lor latifundiari ai banilor!