Locul unde se oferă viaţă anilor, şi nu ani vieţii. Reportaj în secţia bolnavilor incurabili

Cele 20 de paturi de la Îngrijiri Paliative din cadrul Institutului de Oncologie sunt tot timpul ocupate. De la înfiinţarea IRO, o mie de bolnavi au trecut prin această secţie. Să ofere viaţă anilor, şi nu ani vieţii. Asta îşi propune echipa din cadrul Compartimentului de Îngrijiri Paliative de la Institutul Regional de Oncologie (IRO) din Iaşi să dăruiască pacienţilor care i se adresează. Bolnavii care ajung pe această secţie din institut sunt diagnosticaţi cu cancere în diferite stadii şi din cauza durerii solicită ajutor specializat. Însă, îngrijirea paliativă nu înseamnă doar îngrijirea pacienţilor oncologici, ci şi a bolnavilor cu patologii non-oncologice, cum ar fi scleroză multiplă, fibroze pulmonare, HIV/SIDA, BPOC de stadiul al IV-lea sau insuficenţe cardiace decompensate.

„Îngrijirea paliativă înseamnă îmbună­tă­ţirea calităţii vieţii pa­cien­ţilor care suferă din cauza unor boli incurabile, respectiv ame­liorarea stării de sănătate. Foar­te multă lume confundă îngrijirea paliativă cu îngrijirea pacienţilor terminali. Starea terminală este evoluţia pacientului din ultimele 48 de ore de viaţă. Ori, pe secţie nu avem doar pa­cienţi cu cancere avansate“, a menţionat asist. univ. dr. Vla­di­mir Poroch, coordonatorul Com­par­timentului de Îngrijiri Paliative de la IRO şi vicepreşedintele Aso­ciaţiei Naţionale de Îngrijiri Paliative ANIP.

Cele 20 de paturi ale secţiei sunt mai mereu ocupate. În plus, există şi o listă de aşteptare pe care sunt trecuţi bolnavii care au nevoie de ajutor, dar care nu au putut fi internaţi pentru că locurile erau deja ocupate atunci când s-au adresat medicilor. De multe ori, până le vine rândul, oamenii mor acasă în dureri. În alte cazuri, rudele sună necăjite la ambulanţă şi reuşesc să aducă bolnavul la Iaşi, adesea în Unitatea de Primire Urgenţe a Spitalului „Sfân­tul Spiridon“ de unde, dacă sunt locuri la IRO, este transferat pe secţia de îngrjiri paliative. De la înfiinţarea institutului până în prezent, aproximativ 1000 de bolnavi au stat internaţi în compartimentul special al institutului, cu o medie de spitalizare de două săptămâni pentru fiecare caz. Mai bine de jumătate dintre pacienţi, 55%, au fost externaţi după ce starea lor de sănătate s-a îmbu­nătăţit. Cei mai mulţi bolnavi sunt stabiliţi în judeţul Iaşi, însă ţinând cont că IRO deserveşte toată Moldova, un sfert dintre bolnavii îngrijiţi au venit din alte judeţe. Majoritatea pacienţilor au vârste de peste 50 de ani, dar pe secţie au fost îngrijiţi şi tineri cu vârsta cuprinsă între 20 şi 35 de ani. Cel mai tânăr pacient avea 18 ani şi câteva luni când a fost internat în compartimentul special.

„Când aduc mâncarea, îmi acopăr faţa cu cearceaful şi înghit în sec“

Constantin a ajuns pe secţie la recomandarea doctorilor de la Spitalul „Sfântul Spiridon“. Li se adresase din cauza unor dureri de picioare care-l imobilizau la pat, iar specialiştii i-au spus că ei nu îl pot ajuta foarte mult şi că mai bine s-ar interna un timp la IRO, pentru că pe Compartimentul de Îngrijiri Paliative durerea poate fi remediată. „Nu ştiu sigur ce am, însă mă dor tare picioarele. Mi se umflă şi nu mai pot merge. De la spital mi s-a explicat că aici se pot ameliora durerile şi atunci am venit. Am rămas plăcut surprins de con­diţiile de pe secţie, personalul medical şi îngrijirea noastră, a pacienţilor. În ce spital de stat din ţară se mai serveşte masa ca la restaurant?“, a spus dorohoianul care a stat internat în institut aproape o săptămână.

Colegul său de salon, Ioan, un ieşean slăbit şi mă­runţel, a fost îngrijit de medici 12 zile. Lui, boala i-a măcinat eso­fagul şi deja au trecut câteva luni de când nu mai mănâncă nimic. „Pe mine mă hrănesc cu perfuzii. Nu pot să iau nimic în gură, pentru că mi se face rău. Când aduc infirmierele mâncarea în salon, mi se face poftă, dar nu mănânc. Îmi acopăr faţa cu cearceaful şi înghit în sec“, a povestit bărbatul.

Ioan a mai stat internat pe secţie acum două luni, când starea de sănătate i se deteriorase mult. În schimb, după tratamentul de la IRO s-a înzdrăvenit şi a putut mer­ge acasă. Bolnavii din Compar­timentul de Îngrijiri Paliative din institut sunt supravegheaţi şi eva­luaţi de o echipă pluridisciplinară formată din medic specia­list, psiholog, asistent social şi preot ortodox, iar în funcţie de situaţii se pot alătura şi nutriţionişti sau kinetoterapeuţi. „Misiunea nostră este să reuşim ca pacienţii să-şi păstreze demnitatea chiar şi în momentele în care boala nu mai poate fi controlată atât de bine. Şi atunci le explicăm că atâta timp cât acolo unde îi doare este o problemă, este normal să doară, pentru că e ca şi cum ai avea un cui în cap şi ai vrea să nu te doară. Încercăm să facem astfel încât durerea să devină suportabilă“, a precizat Roxana Postolică, psihologul de la IRO implicat în activitatea de pe secţia de îngrijiri paliative.

„Am venit să mor aici pentru că ştiu că mereu o să fie cineva lângă mine“

Echipa compartimentului din institut lucrează nu doar cu pacientul, ci şi cu fami­lia acesteia. Specialiştii spun că au fost cazuri în care pacientul şi-a acceptat soarta, însă din cauza disperării familiei, el a fost scos de pe secţia de paliaţie şi transferat în ATI. S-a mai întâmplat în unele situaţii ca momentele mai bune ale pacientului să-i bucure pe aparţinători, dar să-i întristeze pe bolnavi. „Am avut o pacientă de 26 de ani care s-a pierdut în cele din urmă şi care spre sfârşitul vieţii se simţea foarte rău. Dar avea şi zile în care era mai bine. Dar oare era mai bine? În acele zile, ea era con­ştientă de ceea ce i se întâmplă, conştientiza că nu mai poate face tratament. Ea ca persoană era afectată, iar cei din jur bu­curoşi. Oare dacă am trece de partea cea­laltă a baricadei ne-am mai bucura?“, a mai spus psihologul.

În alte cazuri, spe­cialiştii s-au îngrijit de bolnavi până la final pentru că ori nu aveau unde sta, ori aveau acasă mulţi copiii, ori partenerii de viaţă erau la rândul lor bolnavi. Ba chiar, unii bolnavi au preferat să-şi petreacă ultimele zile pe secţie, pentru că ştiau că aici au mereu pe cineva alături. „Am avut o pacientă care a venit cam un an de zile la tratament pe sec­ţia de paliaţie. Ultima dată când a venit vedea că nu mai poate şi a zis că «am venit să mor aici pentru că ştiu că mereu o să fie cineva lângă mine, spre deosebire de acasă, unde dacă s-ar întâmpla, soţul meu ar pu­tea fi plecat şi atunci nu ar avea cine să-mi aprindă o lumânare»“, a mai povestit Roxana Postolică.

Trei secţii de paliaţie în sistemul de stat

Nevoia de paliaţie în România este acoperită în proporţie de 6%, după cum arată un studiu realizat de Hospice Casa Speranţei din Braşov. „Nevoia de paliaţie este foarte mare. Există pe harta României judeţe care nu au nici un fel de îngrijire de paliaţie. Iaşul stă bine din acest punct de vedere. În sistemul de stat sunt trei secţii pentru astfel de îngrijire. Una cu 50 de paturi la Spitalul Municipal din Paşcani, una la IRO cu 20 de paturi şi încă una cu 50 de paturi în cadrul Spitalului Socola, deschisă în inte­riorul Secţiei exterioare de Psihiatrie Bâr­nova. Din nefericire, foarte puţini pacienţi din totalul celor care ar trebui asistaţi, be­neficiază de îngrijire paliativă. Bolnavii aceştia mor acasă în dureri. Noi nu putem spune că în secţia de palitive se vindecă boală. Însă evităm să spunem că nu se mai poate face nimic. Întotdeauna se mai poate face ceva“, a conchis dr. Vladimir Poroch.