Magnifică Seară Andrei Şerban

Văzusem la "Cărtureşti", cu mult înainte de ceea ce face obiectul însemnărilor de faţă, splendidul album bilingv Regia de operă. Gânduri şi imagini/ Opera directing. Thoughts and images (Nemira, 2015), semnat de Andrei Şerban (text) şi Mihaela Marin (foto): şase spectacole, trei la Opera Naţională din Paris ("Hovanscina", "Lucia di Lammermoor", "Italianca în Alger"), unul la Opera de Stat din Viena ("Povestirile lui Hoffmann") şi două la Opera Naţională Română Iaşi ("Troienele", "Indiile galante").

La distanţă, în timp, de acel moment, "Ziarul de Iaşi" anunţa ieşenilor o seară deosebită (sâmbătă, 9 ianuarie), la Naţional, consacrată personalităţii lui Andrei Şerban: lansarea albumului şi autografe, o confesiune publică pe tema regiei de operă, spectacolul "Lucia di Lammermoor" şi festivitatea acordării titlului de cetăţean de onoare al Iaşului. Cei care, ca şi mine, au urmărit toată această succesiune vor subscrie, cred, la încântarea (pe care o mărturisesc şi în numele lor) lăsată în noi toţi de suita acelor dense ceasuri, pline de lumina înaltă a artei, a inteligenţei şi creativităţii, a meritatelor – cu asupra de măsură – elogii aduse unuia dintre acei români de azi cu ale căror izbânzi şi performanţe ne mândrim cu drept cuvânt, noi datorându-le unor asemenea Oameni, ce şi-au câştigat o dreaptă şi durabilă recunoaştere internaţională, un nobil temei al privirii cu fruntea sus către o lume a valorilor, a îndrâznelii creatoare, a "bunurilor simbolice", mai de preţ decât oricare altele.

Mi-au plăcut în mod deosebit simplitatea şi firescul desfăşurării tuturor acelor ore pline şi elevate, fără urmă de rigiditate protocolară, dimpotrivă, de o contagioasă emoţie intelectuală, începând chiar de la apariţia pe scena Naţionalului a Doamnei Beatrice Rancea, manager general al Instituţiei artistice care a iniţial şi organizat totul, alături de coautorii albumului amintit. O directeţe a spuselor celor trei, laconice, nediluate. Mărturisirea, mai întâi, a ceea ce, pentru ONRI sub actuala conducere, înseamnă colaborarea strânsă şi de o atât de stimulativă rodnicie cu marele regizor omagiat: nu numai succesele aducătoare de larg interes şi afluenţă a publicului, sau, de asemenea, forme de recunoaştere a acestora din partea lumii artistice: distincţii şi premii, dar poate încă şi mai de preţ, suflul nou, împrospătător, ca stil şi practici ale muncii de creaţie în echipă, datorat regizorului "Indiilor galante" şi al "Troienelor", cele două premiere (şi tot ce le-a pregătit) care au deschis o evoluţie în mereu orgolios şi muncit crescendo valoric, marcându-i astfel prime trepte de reviriment istoric. În tot atât de puţine cuvinte, dar pline de miez, a vorbit şi sărbătoritul Zilei, despre colaborarea sa cu Beatrice Rancea (nu fără a sublinia şi prietenia care îi leagă, pe un fond al convergenţei de aspiraţii, autoexigente, în munca de creaţie) şi cu toţi oamenii ONRI. Cum, în acelaşi spirit al reciprocităţii, dar şi al "rolurilor" complementare, au fost succintele mărturisiri şi sugestii legate de dialogul artei regizorului cu "discursul vizual" al imaginilor semnate de Mihaela Marin.

Am revăzut şi reascultat apoi opera lui Donizetti (cu: Lăcrămoara-Maria Hrubaru-Roată, Jean Kristof Bouton, Florin Guzgă, Dan Popescu, Andrei Fermeşanu, Maria Macsim Nicoară, dirijor: Traian Ichim). Se simţea în sală o molipsire electrizantă între scenă şi public, sub semnul iradierii unui spirit, venit cu certitudine dinspre un creator de spectacole care crede cu adevărat în magia artei, ca şi în "nevoia de transcendenţă" a noastră, a tuturor. În acelaşi timp, o ilustrare substanţială şi bogată în nuanţe a unui credo regizoral în a cărui viziune se luptă cu forţă, cu inventivitate şi profunzime, pentru a imprima noii interpretări un sens viu, deloc muzeal, şi de un autentic dramatism, apt de organice rezonanţe transistorice şi universale. S-a aplaudat zeci şi zeci de minute, într-un flux care urca la apogeu nu numai la interpreţii de prim plan, ci şi la prezenţa în scenă a dirijorului (metaforă a rolului întregii orchestre, ca şi a celui jucat de cor), încă mai intens atunci când tuturor celor prezenţi în scenă li s-au alăturat şi Andrei Şerban şi Beatrice Rancea.

Sobrietatea şi substanţa (ferită de orice diluţie în verbiaj) au fost şi dominantele festivităţii de acordare a titlului de cetăţean de onoare al Iaşului, de către primarul Mihai Chirica, în corelaţie şi complementaritate cu o aprofundată Laudatio, prezentată publicului de către teatrologul Corina Şuteu, în perfect acord cu spiritul metodei şi modului în care regizorul Andrei Şerban înţelege dimensiunea de creaţie teatrală, actoricească în special, proprie spectacolului de operă, linie pe care preocuparea sa "strategică" este de a evita aerul învechit, îmbătrânit, care ameninţă, din păcate, teatrul liric. Cum a şi mărturisit-o în confesiunea sa, are alergie la nefirescul posturii în scenă a interpreţilor cărora le cere să fie nu doar magistrale voci de belcanto, ci şi actori capabili de nuanţe, de sugestii ale complexităţii rolului. Toată opera de creaţie regizorală semnată Andrei Şerban poartă amprenta unei profunde revitalizări a repertoriului de teatru liric, văzut ca având vocaţia unei sinteze de "forţă a cuvintelor cântate" şi alianţă între expresivitatea actoricească, pe deoparte, şi capacitatea muzicii de a antrena în fluidul sugestiilor ei o stimulare, o atingere simultană a "tuturor aspectelor" fiinţei, cu o astfel de putere, infinit potenţată, a "totului interconectat".  

Pe măsura elevaţiei întregii Seri au fost şi cele două mesaje trimise cu această ocazie şi proiectate pe ecranul din scenă: cel al ieşencei Rodica Mandache,cunoscuta şi valoroasa actriţă, aşadar dintre colegii de breaslă, care a elogiat puterea stimulativă, însufleţitoare a ideilor regizorului, şi un al doilea, din partea actualului ministru al culturii, profesorul Vlad Alexandrescu, care a ţinut să sublinieze că, înainte de a deveni cetăţean de onoare al Iaşului, Andrei Şerban este, fără cea mai mică îndoială, un Cetăţean de onoare al lumii artelor scenei. Aş profita de ocazie, apropo de remarca tocmai evocată, pentru a lăuda cu cea mai mare sinceritate felul în care ONRI, Primăria şi Iaşul tocmai dovedeau inteligenţa cu care oraşul nostru de cultură ştie să-şi atragă şi să-şi "fidelizeze" astfel de parteneri "strategici". Cetatea noastră are nevoie de astfel de orgolii, care individuale fiind, dar nu egotiste, îşi răsfrând rezultatele şi strălucirea asupra acelei "capitale culturale a României" şi asupra acelui oraş de cultură a Lumii care trebuie să ştie Iaşul nostru să dovedească, tuturor, că este.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi, critic şi istoric literar