Marea Transmutaţie Alchimică

O ştire fără relevanţă pentru publicul ieşean mi-a atras, săptămâna trecută, atenţia. A.B., cel mai temut, justiţiar şi caustic jurnalist din Hunedoara, coşmarul politicienilor locali, a intrat în politică, acceptând postul de vicepreşedinte judeţean la un partid de sorginte liberală. Cel în cauză, strălucit negruzzist şi absolvent al Facultăţii de Geologie a universităţii ieşene, scriitor talentant cu debut în revista Dialog, strămutat la Deva dinainte de ’89, s-a reconvertit la jurnalism tv imediat după 1990, fiind un exemplu de profesionalism şi cinste în această lume pestriţă şi tulbure.

Dincolo de raţiunile personale, de carieră, de experienţă inedită, de acces la palierele decizionale etc., care au generat această decizie (şi pe care, fireşte, nu se cuvine să le discutăm), există totuşi ceva de interes în acest caz. Nu persoana în cauză (de aceea i-am amintit doar iniţialele, deşi e simplu de aflat pe internet despre cine e vorba), ci situaţia nu tocmai obişnuită în lumea civilizată ca un jurnalist celebru (cel puţin pentru publicul local) să schimbe radical tabăra. Nu e, desigur, nimic ilegal şi chiar sub raportul moralităţii nu ar fi vreo problemă atâta timp cât, precum în cazul amintit, cel în cauză anunţă onest şi transparent acest lucru şi, desigur, iese elegant din rolul de comentator pentru a începe să vorbească doar despre proiectele sale politice.

Pentru că în România astfel de fineţuri etice nu prea sunt la modă. Atât celebrul lingău băsescian Traian Radu Ungureanu (TRU), cât şi odiosul "colonel" Robert Turcescu au arătat cu tupeu, că pot fi, fără probleme, şi judecător, şi parte după modelul de tristă amintire al unui preşedinte guraliv care se voia şi jucător, şi arbitru. Dacă un fost ministru al culturii numit de PSD poate să scrie săptămânal la blogul online al ziarului Adevărul, de ce nu ar putea, la urma urmelor, un jurnalist convertit la politică să continue să fie prezent, ca realizator şi autor, în publicistică?

În primul rând, pentru că politicienii (cei patru-cinci care ştiu să scrie!) folosesc blogul personal doar ca un canal de comunicare alternativ oferit de oceanul internetului, pentru a transmite mesaje politice nepreluate de presă. Rareori, de altfel, scriu ei textele respective. Jurnalistul adevărat are acces direct la mass media ca autor şi astfel poate manipula în voie scriind doar ceea ce-l avantajează, distrugându-şi, ne-etic, adversarii prin utilizarea malonestă a accesului la canale mediatice privilegiate. Aceasta şi este una dintre rănile majore, supurânde, ale presei româneşti: venali, cinici, atenţi la ciubuc, o masă îngrijorător de mare de jurnalişti acceptă dezinvolt "suta lu’ Becali", "miile lui Oprescu" sau zecile de mii de euro din pretinse contracte de "consultanţă" şi PR de la partide după care, dezinvolt, revin pe scenă, cu aerul că nimic nu s-a întâmplat, vituperând isteric adversarii politici ai celor care i-au plătit, desăvârşind astfel nu numai haznaua morală în care s-a scufundat presa în ultimele decenii, ci şi erodarea iresponsabilă a credibilităţii şi capacităţii de intervenţie a "câinelui de pază al democraţiei". Nicăieri, dar absolut nicăieri în lumea civilizată, nu mai există loc de întoarcere pentru un jurnalist care este angajat de un partid sau devine el însuşi politician. Rămâne în administraţie sau pleacă în mediul privat, nu se mai întoarce în presă. Doar la noi suntem confruntaţi cu acest dezgustător obicei care, repet, alături de corupţie şi de impostură jurnalistică zilnică, de trivialitate, manipulare şi violenţă, a transformat mass media românească în ceea ce este acum.

În fine, o întrebare legitimă este, totuşi, de ce angajează partidele jurnalişti pe post de politicieni? Răspunsul cel mai la îndemână e, desigur, pentru gradul lor crescut de vizibilitate, pentru că poporul îi ştie, că au audienţă, faţă frumoasă şi sâni mari (acolo unde e cazul!). O abordare mai puţin zburdalnică va spune, neîndoielnic, pentru că ştiu să comunice şi că au expertiză în domeniile de care s-au ocupat, pentru că simt pulsul publicului şi pot fi imbatabili în confruntările electorale. Sau în cazul marelui făcător de gazete de şantaj, proaspăt ieşit din puşcărie după escrocheriile gigantice cu Patriciu, revenit cu neruşinare în presă, pentru că e mafiot şi, foarte probabil, ofiţer acoperit.

Sunt aceste calităţi necesare şi suficiente pentru a primi un vot? Păi, dacă ne uităm la turma indistinctă de ridicători de mâini, obedienţi şi decerebraţi, care-şi votează doar privilegii şi care au transformat camerele reprezentative în sălaş sigur pentru infractori, ce să spunem?, dă doamne să  intre şi jurnalişti că măcar aştia mai aduc o pată de culoare. În realitate însă, tot mecanismul e putred. Listele sunt făcute de mafia centrală a partidului, pe bani şi interese, iar plasarea câte unui personaj mai spălat pe locuri eligibile, atunci când se petrece, nu e nimic altceva decât o manevră de credibilizare a găştii, ca o stafidă în cozonac. Tema notorietăţii e de două ori greşită: o dată că se bazează, manelistic, pe mecanismele jegoase ale tabloidului şi manipulării mediatice comerciale, imorale şi distrugătoare de valori şi, în al doilea rând, pentru că, obişnuit cu minciuna tupeistă de marketing, nici un partid nu vrea să utilizeze mecanisme de măsurare reală a notorietăţii cuiva (la fel ca şi în cazul bisericii, prezumată fără nicio analiză serioasă drept un important vehicul electoral). Ca om care a urmărit peisajul politic autohton în toată perioada postcomunistă pot spune că obsesia notorietăţii ne-a făcut să avem aleşi venali şi incompetenţi, dar cu gură mare şi degrabă strigători, cu sau fără rost, prin consilii sau pe la televizor, în goană după imagine.

Pe scurt, dragă Aline, îţi ţin pumnii să demonstrezi că se poate întâmpla şi la noi Marea Transmutaţie Alchimică a bălegarului în aur: să reuşeşti să impui dreptatea şi onoarea (aşa cum te-ai implicat în devoalarea monstruosului caz Berbeceanu, abia rezolvat zilele astea, după aproape şapte ani de chin), să fii necruţător şi bun cu interesul public, aşa cum ai făcut-o ca jurnalist, dezinteresat, în ultimele decenii şi să aduci talentul şi umorul din scrisul tău într-o lume dominată de şperţari, combinagii şi hoţi gângavi care s-au aburcat mai presus de lege. Arată, bre, că se poate! (deşi, din nefericire, toţi precursorii tăi pe care îi ştiu, au plecat cu coada între picioare, schelălăind, învinşi de Sistem). Dacii şi Avram Iancu te susţin!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor