Melcul

Tot încercam să-mi astup urechile cu vârful degetelor ca să scap de zgomotul surd ce-mi bubuia în timpane. În ciuda efortului depus, mânuţele mele, nu ajungeau decât până la bărbie. Înţelegeţi sau nu?! Tot încercând să ajung cât mai sus, la un moment dat mi-am înclinat capul în partea stângă, atingând cu dosul palmelor împreunate lobul urechii şi am început să râd. Acum semănam şi eu cu o mică statuetă  modelată după chipul şi asemănarea scumpei mele domnişoare Pogany. Mi-am închipuit că am chipul delicat oval, ochi mari, larg deschişi sau poate că închişi, spre o lume invizibilă a formelor fără fond ce populează universul nevăzut în aşteptarea revelaţiei divine.

În ce mă priveşte, nu aveam nevoie de nici o revelaţie. Mi-era de ajuns această închipuire.

Iată că şi un mormoloc, chiar un mormoloc aflat într-o stare de degringoladă psihică, poate să atingă sau măcar să mimeze desăvârşirea formei pure, mi-am zis, şi am început să chicotesc încetişor în sinea mea. Degeaba, mi-am zis, încercaţi să-mi modelaţi chipul după masca geniului pustiu, apelând şi la pilitura unghiilor lui Freud, nu veţi reuşi să mă faceţi să renunţ cu nici o centimă la imaginea răsărită în închipuirea mea.

Eu şi domnişoara Pogany suntem ca doi fraţi siamezi. Ea este Yin, iar eu Yang. Sau mai degrabă viceversa. Argumentul acesta mi-a dat aripi fanteziei şi am început să brodez fel de fel de scenarii în interiorul meu.

Nu, domnişoara Pogany, nu putea să fie doar Yin, chiar dacă reprezintă feminitatea în toată splendoarea şi întunecimea ei, ea posedă, totodată, şi toate caracteristicile feminităţii masculine!

Gândul acesta m-a făcut să jubilez.

Bucuria mi-a fost însă de scurtă durată: în conştiinţa mea debusolată un alt gând începu să nu-mi dea pace. Dar dacă ea e Yin şi încă un Yin desăvârşit, posedând şi toate calităţile principiului masculinităţii feminine, dar şi ale celei masculine, sau cam aşa ceva, tu ce fel de Yang eşti? m-am întrebat.

Un Yang deposedat de toate atributele sale, redus al stadiul de mormoloc? Gândul acesta m-a făcut să transpir din abundenţă. Mi s-a făcut, deodată, ruşine de ceea ce sunt şi de ceea ce voi deveni într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.

Învăluit într-un nor de fum, profesorul stătea apleca deasupra eprubetei şi mă studia prin intermediul unui monoclu rupt, ce-i servea drept lupă.

Amândoi suntem mahmuri, spuse el, pe amândoi ne obsedează domnişoara Pogany. Dar şi melcul. Da, şi melcul, insistă el.

Dacă suntem mahmuri, suntem mahmuri, mi-am zis. Eu am toate motivele să fiu. Stau toată ziua şi toate noaptea în eprubetă şi mă plictisesc. Şi plictiseala, desigur, mă împinge spre alcool. Atunci, luând forma viitorului meu trup, sau poate a celui trecut, purtat pe  Andromeda, ies din eprubetă, mă strecor afară ca o umbră, intrând în prima cârciumă ce mi se iveşte în cale. Simplu ca bună ziua: după atâta abstinenţă, beau până cad sub masă. Ba pe deasupra mă apuc şi de scandal. Drept pentru care sunt umflat pe sus şi dus la balamuc.

Degeaba mă ascund sub masă, sau intru în dulapul amplasat pe hol, şi aştept cu sufletul la gură: dacă hudumacii o să mă găsească sau n-o să mă găsească. Nu trebuie să aştept prea mult! Bestiile mă găsesc întotdeauna.

Aşa se întâmpla pe Andromeda, aşa se întâmplă şi aici. Destinul mă urmăreşte pretutindeni. Nicăieri, nici într-un colţ al universului, nu pot scăpa de soarta mea. Mă miră însă faptul că în loc să mă trezesc la balamuc, mă trezesc de fiecare dată în eprubeta asta, într-o stare atât de jalnică, încât îmi vine să-mi bag gheara-n gât.

Dar profesorul ce motive are să se-mbete ca un porc?! Are tot ce-i trebuie, prestigiu, faimă, glorie şi bani! Şi, în plus, o are la îndemână şi pe domnişoara Kiky, care-i satisface, ca să zic aşa, toate capriciile naturii sale masculine! Şi atunci, de unde vine angoasa şi sila de-a exista?! Nu cumva tocmai din pricina faptului că-i sunt satisfăcute toate fanteziile profesorul cade într-o stare de depresie şi se apucă de băut?!

Atunci de ce aruncă vina pe domnişoara Kiky?! De ce face aluzie la gusturile ei morbide în materie de bărbaţi?! Că-i plac lunatecii, schizofrenicii şi dipsomanii asta-i o altă poveste. Legea gravitaţie o subjugă. Erotismul ei e influenţat de configuraţia zodiacală sau de alte minuni. Ea e Yin, ce-i drept un Yin cu latenţe masculine. Dar e şi Yang. Dar profesorul, profesorul ce-i?!

N-are importanţă ce şi cine sunt, spuse somitatea sa, aplecându-se spre eprubetă.  Şi nici de ce sunt înclinat să trag la măsea. Poate că beau aşa, de fantezie. Poate e de vină domnişoara Pogany, care azi, să zicem, că-i a mea, dar mâine s-ar putea să fie a ta. Întotdeauna găsim în forul nostru intim câte un ţap ispăşitor. Uite, de pildă melcul. El priveşte în adâncul său, scrutează universul dinlăuntrul şi din afara sa. Această dublă contemplaţie îi provoacă nu o stare euforică, ci-l duce la angoasă, la silă existenţială! Din ce cauză? Care-i mobilul său?

Nu ştiu, am murmurat.

Nu ştii, ba ştii, drăguţule! Melcul nostru e şi el mahmur. Probabil înainte de a-şi astupa ochii, melcul nostru trăsese o beţie cruntă. Şi în timpul beţiei, prizase şi nişte cocaină, inhalând-o pe nări, adică prin corniţe. Altfel nu se explică starea lui de greaţă. De, se întâmplă şi la case mai mari. Iar casa melcului e şi ea o casă acolo, pierdută-n universul vast. Ea are o formă nebuloasă, în ciuda simetriei sale perfecte sau aproape perfecte. Poate chiar a nebuloasei din care ai sosit. Pesemne de aici se trage şi obsesia ta pentru această alegorie.  Nu nega că nu e vorba de obsesie. Nu da din cap. E aşa cum îţi spun. Melcul s-a plictisit de această casă pe care o poartă pretutindeni în spinare, şi care-l apăra de duşmani văzuţi şi nevăzuţi. Luat de-avânt, îmbătat de propriile-i idei legate de mărire, melcul şi-a abandonat casa la un colţ de stradă şi s-a înfundat în prima cârciuma ce i-a ieşit în cale. Aici a tras la măsea, sugând pahar după pahar, până a căzut sub masă şi a adormit. Când s-a trezit a doua zi aruncat pe trotuar, l-a apucat sila de el şi de tot universul ce se învârtea în jurul lui. Şi cum să nu-l apuce, dacă din pricina mahmurelii vedea negru-n faţa ochilor?! Acum, vezi, prin urmare, de unde izvorăşte poezia?! Porneşti de la lucruri mărunte ce se petrec în imediata ta apropiere şi ajungi la chintesenţă! Dar pentru asta ai nevoie de-o anumită stare. Tu, ca viitor urmaş al geniului pustiu, ar trebui să fii cât se poate de atent la amănuntele astea. Căci tot ce mişcă sau nu mişcă-n jurul tău e poezie. Desigur, acum poezia e cu totul altceva decât a fost pe vremuri. Dar e, totuşi, poezie. Orice-am spune şi oricum am suci-o şi răsuci-o, universul e minunat aşa cum e creat. Chiar dacă a fost creat după o noapte cruntă de beţie – cel puţin asta-i părerea mea -, trebuie să-i acceptăm micile imperfecţiuni. Ei, ce zici, micuţule, am sau n-am dreptate?!

Ce importanţă are dacă a fost creat sau nu? am zis.

Are, cum să nu aibă? spuse profesorul. Dumnezeu era mahmur şi – din pricina mahmurelii – toate se-nvârteau în capul lui! Hăul dinlăuntrul s-a amestecat cu hăul dinafară! Dragostea cu ura, bucuria cu sila de-a exista. Ne-am trezit cu toţii suspendaţi în gol. Dând din mâini şi picioruşe, căutăm să ne agăţăm de existenţă ca de-un pai. Dar existenţa e doar un vis. Un vis al morţii-eterne – cum zice geniul tău pustiu – e viaţa lumii-ntregi. Deschizi pleoapele şi exişti. Cum le-ai închis, cum te-ai prăbuşit în hău. În aparenţă totul e perfect, dar în esenţă nimic nu are sens pe lumea asta! Înţelegi, micuţule, sau nu înţelegi? Toţi suntem mahmuri, cuprinşi de-un fel de letargie. De delir. Levităm în somn deasupra lucrurilor, dar şi de dedesubtul lor. Peste tot e hău, e haos. Toţi delirăm într-un fel sau altul şi atunci când facem filozofie, şi atunci când facem, ca să spun aşa, amor. Iar amarul existenţei, îl înecăm în alcool. Şi asta-i tot. Sau aproape tot…

Tu, de pildă, micuţule, continuă el pufăind din trabuc, în mahmureala ta, stai şi te gândeşti, în dorul lelei, la soarta ta, la soarta universului în care îţi va fi dat să exişti, şi la alte mii şi mii de fleacuri. Te gândeşti la tot ce-i în afară şi-nlăuntrul tău. Universul, desigur, te cercetează şi el, de sus şi de jos. Şi poate că se gândeşte la tine. În fond tu nu eşti altceva decât un gând al lui, pierdut în timp şi spaţiu. Ai înţeles? Starea ta de mahmureală perturbă echilibrul lucrurilor mici şi lucrurilor mari. Din pricina ta, universul e cuprins şi el de greaţă. Şi dacă e cuprins de greaţă o să-l apuce voma şi ai să fii expulzat din el. Unde? Nu ştiu exact unde. Căci, în starea în care eşti, nicăieri nu e loc pentru tine. Aşa că hai, trezeşte-te: ai lenevit destul!

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist