Mic tratat despre iubire (V)

Avem aşadar un prim semn lipsit de echivoc, un prim criteriu al iubirii adevărate. Când iubiţi cu adevărat, fiinţa iubită este liberă, pe deplin liberă prin iubirea pe care i-o acordaţi. Aceasta înseamnă că, în primă instanţă şi la nivel fundamental, sensul propriu de existenţă nu ni-l conferim singuri, ci îl primim. Noţiunile de "persoană umană" şi de "sens individual de existenţă" sunt sinonime. Prin urmare, când iubim cu adevărat creăm o persoană – deci creăm un sens. Pornind de la acest sens, persoana iubită poate începe căutarea sa proprie. Dar numai prin sensul conferit ea devine liberă să îşi dea sieşi sens.

Dar astfel nu am ajuns decât la jumătatea drumului. Până aici nu am făcut decât să îl precizăm pe celălalt. Aşadar, a sosit timpul să ne ocupam şi de noi înşine. Celălalt este de acum liber – şi tocmai libertatea sa îmi conferă mie sens. Iubesc, şi astfel dăruiesc libertate, creez persoana celuilalt. Această libertate a celuilalt este cea care mă cheamă, îmi devine sens şi vocaţie. Prin urmare, libertatea celuilalt mă creează pe mine ca persoană.

Acest lucru nu este însă obligatoriu. Pot oferi libertate oricui, şi astfel mă pot auzi chemat din toate părţile. Dar nu libertatea oricui îmi devine mie vocaţie – şi, prin urmare, nu oricine mă creează ca persoană. La limită, pot refuza toate chemările, pot oferi libertate – şi atât.

Dintre persoanele care vă iubesc, unele vă iubesc sincer, iar altele vă iubesc din plăcere. Am spus-o deja: ignoraţi-le. În niciunul din aceste cazuri nu este vorba de iubire, deci de persoane veritabile. Niciuna dintre aceste chemari nu este o chemare autentică, ci doar o ispită, o minciună. Totuşi există persoane care vă cheamă cu adevărat. Ele cred că vă cheamă pentru că vă iubesc. În realitate, dumneavoastră le iubiţi, şi tocmai de aceea vă cheamă. Iar dumneavoastră puteţi răspunde sau nu acestei chemări. Dacă nu o faceţi, asta nu înseamnă că nu le iubiţi, ci doar că nu le iubiţi până la capăt.

Sigur le iubiţi, din moment ce le creaţi ca persoane. Dar, atenţie! Din moment ce le creaţi ca persoane, aduceţi pe lume realităţi unice, sensuri unice, libertăţi unice. Prin urmare, creaţi o lume de unicate. Şi asta vă obligă la discernamânt, la opţiune. Dintre toate aceste sensuri, numai unul vă este propriu: acela care vă creează ca persoană.

Iată, prin urmare, şi al doilea criteriu al iubirii adevărate: libertatea celuilalt este vocaţia dumneavoastră. Abia acum "Te iubesc" are sens confirmativ. "Te iubesc" înseamnă acum "Da, eu sunt cel care te cheamă" şi "Da, libertatea ta este vocaţia mea". Prin acest "Te iubesc" chemarea devine chemare asumată: chemare la care răspunzi, deci vocaţie. Abia acum există propriu-zis ambele persoane: atât cea care cheamă, cât şi cea chemată. Mai precis, abia acum ambele persoane se cheamă reciproc şi se creează reciproc. Nu le mai putem confunda, nu le mai putem reduce una la cealaltă, nu le mai putem subordona una celeilalte. Dar nici nu le mai putem despărţi.

Ce frumos! Dar nu cumva am lăsat o întrebare fără raspuns? Nu cumva cititorul îmi poate cere, pe drept cuvânt, să nu mă opresc aici? Spuneam că, iubind, creez o lume de unicate. Şi că, dintre acestea, numai unul îmi dă mie sens, numai unul îmi devine vocaţie. Cine, pentru numele lui Dumnezeu, cine este acea persoană şi cum o pot recunoaşte?

Dar mi se pare că am răspuns deja la această întrebare şi că cititorul este nedrept cu mine. Persoana în cauză este chiar aceea pe care o chemaţi. Tot nu înţelegeţi? Persoana asupra careia vă opriţi este cea pe care o chemaţi: ea este aşadar persoana care vă iubeşte cu adevărat.

Aţi creat o lume de unicate. Şi toate aceste unicate vă recunosc – şi vă sunt recunoscătoare. Dar dacă vă recunosc, înseamnă că nu vă creează. Înseamnă că, pentru ele, dumneavoastră deja existaţi; dumneavoastră sunteţi oricum. Prin urmare, dumneavoastră puteţi exista şi fără ele. Prin urmare, nu dumneavoastră le respingeţi, ci ele se auto-exclud. Diavolii sunt extrem de miraţi şi teribil de frustraţi de fiecare dată când Dumnezeu îi respinge – şi asta se petrece tot timpul. La urma urmei, ei nu sunt atei şi îi dispreţuiesc pe atei. Ei îl recunosc pe Dumnezeu. Ba chiar îl şi preţuiesc foarte mult şi îi sunt recunoscători. Nu-I ies din cuvânt când îi ceartă şi se supun tuturor poruncilor. Totuşi Dumnezeu este necruţător cu ei, lucru care îi miră nespus şi îi intristează foarte.

Publicitate și alte recomandări video