Nedreptatea Moşului

Nu mi se pare corect, orice-ai spune şi oricum ai lua-o. E o poveste, e adevărat, dar aceasta nu trebuie să invadeze realitatea. Cineva ireal, un personaj, primeşte toate laudele şi toţi laurii, aprecierea, dragostea copiilor, iar persoanele reale, din imediata apropiere a lor, părinţii, bunicii, alte rude nu se aleg cu nimic, rămân în umbră. Aceştia investesc o grămadă de bani şi energie în numele Moşului, iar el, prin puterea tradiţiei, a publicităţii, a propagandei irezistibile, îşi revendică rolul de mediator care predă jucăriile mai departe celor mici, rămânând în mintea lor ca un protector pur şi mare iubitor.

Hai, să fim serioşi… Ce dacă mai spune din când în când să-i asculte pe părinţi? Cui foloseşte acest îndemn, cine îl mai aude oare din spatele foşnetului continuu al hârtiei de pe cadouri şi al muzicii jucăriilor?

Un întreg sistem a fost creat pentru a încuraja copii să creadă în moşul gras cu barbă albă şi îmbrăcat în haine roşii. Deşi nu e nimic logic legat de el, deşi sunt mult mai mulţi decât spune povestea, iar asta se vede cu ochiul liber, unul mai fals decât altul. Iluzia este totuşi atât de puternic implementată, încât copii decid să creadă în continuare cu încăpăţânare că Moşul e doar unul şi că le aduce jucării.

Nedreptatea e că părinţii, adevăraţii eroi ai serii de Crăciun sunt aproape total neglijaţi în favoarea unei iluzii materializate. Pe de o parte ei merită toate acestea pentru că încurajează propria excludere din jocul de Crăciun. Pun mână de la mână, fac sacrificii, scot banii de zile negre de pe sub saltele, se bat pentru jucării prin magazine, totul pentru a le înmâna pe acestea unui costum roşu purtat de cineva găsit disponibil în seara respectivă. Pentru ca odraslele lor să aibă şi ei, cum au ceilalţi copii, cadouri de la Moşul. Neapărat de la Moşul. Acest spirit generalizat a îmbolnăvit pe toţi. Şi nu mă exclud nici pe mine din această gloată. Şi eu merg odată cu valul şi lupt pentru Santa Klaus. E ridicol, recunosc, dar merg mai departe…

Părinţii sunt şi neglijaţi şi păgubiţi, în acelaşi timp, rămânând doar cu satisfacţia personală a bucuriei de moment a copiilor care trebuie să ştie că Moşul nu i-a uitat. Asta e scopul Crăciunului, în ziua de azi, nici un altul, doamnelor şi domnilor. Părinţii să cumpere jucării, să le încredinţeze unui străin, care le va da mai departe copiilor acestora, ca fiind din partea lui. Şi cu asta, basta.

Eu unul sunt revoltat. Adică cum, domnule, eu mă zbat şi caut prin magazine pierzând timp preţios, dau bani, iar tot creditul îl primeşte o mască purtată de socru-meu? Cum e posibil? Copiii stau smirnă în faţa lui cum nu stau niciodată în faţa mea sau a maică-sii, recită poezii cu emoţie pentru care îl invidiez şi mai tare, apoi primesc darurile cumpărate de mine din mâna lui crezând din tot sufletul că el, Moşul le-a confecţionat special pentru ei. „Nu, copii dragi, eu le-am cumpărat!”, asta îmi vine să strig în acel moment, „eu m-am zbătut, eu le-am născut… fir-ar el de Moş…”. Nu e corect, cer satisfacţie.

Degeaba încercăm să le zicem plozilor că ştiţi, părinţii sau bunicii s-au întâlnit cu Moşul pe drum şi l-au ajutat să care sacul, sau i-au zis să oprească şi la casa lor, că tot nu primesc atenţia cuvenită. Acestea practic sunt un fel de tentative penibile de a intra în atenţia micuţilor pentru a obţine un dram de mulţumire din partea lor, o fărâmă de recunoştinţă. Care, oricum, nu se compară cu cea purtată sincer pentru omul cu renii…

La fel şi cu Moş Nicolae şi care moşi mai sunt. Or fi tradiţii, e bine să le păstrăm, dar nu în condiţiile astea. S-a ajuns prea departe, se fac investiţii uriaşe în cadouri şi momentele respective, iar educativ vorbind copiii nu învaţă aproape nimic din asta decât că trebuie să fie buni, dar chiar şi invers tot primesc ceva. Moşul e un brand al nimănui care generează profituri uriaşe. Doar din vânzarea accesoriilor ies câştiguri mari, darmite din jucăriile cumpărate de părinţi în numele brandului?

Ba chiar una dintre cele mai frustrante situaţii e când un părinte, de obicei tatăl, se costumează în Moş. Copilul lui, nerecunoscându-l – în cazul fericit şi de dorit – se comportă cu el ca în faţa unui străin venit chipurile din Laponia. Îi recită poezia cu voce tremurândă, frământându-şi mâinile, îi răspunde nerăbdător la întrebări, îi cântă, îl pupă sau mai ştiu eu ce face. Apoi, atenţie, primeşte cadoul cumpărat de el, tatăl din spatele costumului, dar din partea Moşului, adică al nimănui… Ce poate fi mai absurd şi mai frustrant aici? Să dai cu mâna ta un cadou copilului tău, iar el să te privească în ochi, dar să nu ştie că e de la tine… şi să mulţumească apoi personajului tău, culmea şi mai mare! După care îţi iei tălpăşiţa chipurile satisfăcut, dar în sufletul tău răvăşit şi încurcat, şi revii după 2 minute, „de la baie”, prefăcându-te că ai pierdut momentul. Altă chestie şi mai penibilă, care, mai mult ca sigur, îl va face pe copilul tău să te compătimească. Aici e căderea maximă: să joci rolul de prostănac. Adică uite, moşul a venit, iar tu nici măcar n-ai fost în stare să fii de faţă şi să-l vezi, halal părinte mai eşti… Cadouri nu, sanie nu, reni nu, degeaba mai faci umbră pământului… Absurd, pur şi simplu absurd.

Şi poate că progenitura mulţumită nu va şti niciodată cine a fost în spatele măştii sau va afla la un moment dat în viaţă, dar când va fi prea târziu, iar atunci conştientizarea nu va mai avea niciun efect. Imaginea ta de părinte jalnic, stângaci, un looser fără scăpare neîndreptându-se cu nimic. Rămâi practic asociat cu personajul terestru, neputincios, Clark Kent, şi nu cu cel de Superman care ai fost cu adevărat.

Patetic, ce să mai vorbim, pur şi simplu patetic. N-ar putea inventa cineva şi un moment în care Moşul îşi dă barba jos şi zice: „Da, măi copii, sunt eu, Vasile, vecinul, iar darurile sunt de la părinţii voştri, mocofanilor!… Costumul ăsta e închiriat, iar Moş Crăciun adevărat nu există decât în minţile voastre creţe şi în cărţile de poveşti, clar? Acum, hai, la nani!… Şi, pe bune, dacă nu sunteţi cuminţi, la anul nu mai vin deloc că şi aşa nu primesc nimic pe toată chestia asta decât o sticlă de vin de la tac’to… La mulţi ani!"

Briscan Zara este scriitor şi publicist