Caută 
1 MIN
Ce-am păţit ieri. Să nu vă pară de necrezut. Am mai spus-o şi unii au taxat-o cu vădită condescendenţă: mă rog, face omul glume sau exagerează, comite metafore, că doar e poet. Nu, n-are de-a face cu literatura. E din jegul de zi cu zi.
Eram în centrul capitalei şi am intrat în Catedrala Mitropolitană să aprind o lumânare. Nu sunt dintre habotnici, dar uneori, când nu te mai ajută nici tastatura, mergi acolo unde, cine ştie cum, ambianţa – fortificată de o linişte răcoroasă – îţi dă clar sentimentul unei prezenţe, al unui mare reper. Şi tocmai simţeam nevoia. (Privire dezabuzată către gâde: tu ţii minte totul, ştii cum am traversat strada, obligând maşinile să frâneze lângă coastele mele; şi ştii, desigur, cum m-ai determinat, ce toxine ai strecurat într-o minte care tăbârceşte orizonturile de una singură de-atâta timp).
La intrare, pe stânga, o mică împrejmuire de unde îţi iei lumânări. Un omulean cam de vreo 60 de ani, robust, lângă ghişeu. Îl iau drept un cumpărător ca mine şi prind rând. La un moment dat, simţindu-mi prezenţa, omul întoarce puţin capul şi, fără să spună nimic, întinde mâna dreapta cu palma desfăcută. Să-i dau adică lui banii! Nu prea am reacţii prompte în situaţii din astea, dar un frison de nedumerire tot mă străbate. Păi, cum să pun bancnota (aveam una de-o sută) în mâna unui oarecine, care stă şi el – avea atitudinea cea mai caracteristică, aş fi putut să jur – după cumpărătură? Mă fac că nu înţeleg şi aştept mai departe.
Tipul mă priveşte acru:
— Câte vrei?
La per tu!
Nu mai rabd:
— Da cine eşti dumneata să ceri bani?
— Eu îs de aici, zice şi toracele i se umflă dintr-o dată.
Mă uit la el şi în clipa următoare îmi aud gura replicând:
— Păi, nu scrie pe frunte, ar trebui să aveţi, ştiu eu, un ecuson!
— Da ‘neata de unde eşti? – răbufneşte el tam-nesam. Nu cumva din România? Noi pe acei din România nu-i iubim!
Şi cât a turuit, s-a mutat de pe un picior pe altul, arătând cu tot trupul său scund şi gros cât de mult nu-i este lui teamă de români şi cum nu-i poate el suferi, cât de tare îl irită.
Dar nu aveam dispoziţia să mă pun în poară cu încă un imbecil dintre mulţii de pe aici, care fac alergie la pronunţia mai îngrijită. Am mai păţit-o, şi nu o dată. Cu ani în urmă, când petreceam pe cineva la Bucureşti (era iarnă, peronul aproape că gemea sub greutatea mogâldeţelor încotoşmănate) cineva din preajmă, tot un bondoc, apropo, auzindu-ne, se apropie şi, tam-nesam, scuipă ceva asemănător. Cum că n-ar avea ochi să-i vadă pe români, că n-au ce căuta pe aici ş.a.m.d. – toate poncifele românofobe.
— Stai, bre, că nu-i chiar aşa, zic şi mă întorc să-l vadă mai bine. Dar piticul, plesnind, scoate brusc din mâneca pufoaicei un cuţit şi face un pas înainte, aproape că mi se suprapune pe faţă:
— A sî ieu v-o zăşi ani, dacă ti tai amu!
Ţârcovnicul părea că va pune şi el mâna pe vreo cădelniţă sau ce i-ar fi căzut în mâini, ca să mă înveţe, vezi bine, purtarea cuviincioasă în musafirie. Categoria e aceeaşi, evident (ură zoologică pe fond de incultură – tătuca Darwin înţelege ce spun), dar mediile, vai! Molestat pe stradă că vorgheşti ca românii, mai treacă-meargă, dar în Biserică?! Şi nu e un lăcaş oarecare, cu popă aproape analfabet şi avid după căpătuială, ci însăşi Catedrala Mitropolitană, înalt Prea Sfinţite!
— Băi, i-am spus în cele din urmă individului care începea să se congestioneze, sunt de la Bălţi!
— Arată pasportu!
N-am obiceiul să-mi trag poantele de păr, dar m-am uitat, cu ocazia asta, pe Decretul lui Timofti din vara trecută: Î.P.S. i s-a dat titlul de „Om Emerit”, vezi dumneata, pentru „opera de renaştere morală şi spirituală a societăţii”. Renaştere, cum să nu. Mare poznaş, prezidentu’ ista!
Ghenadie Nicu este corespondentul „Ziarului de Iaşi“ în Republica Moldova
