O redutabilă armă politică: frica

Un foarte bun număr recent din Dilema veche (săptămâna 25-31 august) a avut drept temă frica. Erau trecute acolo în revistă diverse ipostaze ale fricii, de la cele mai vechi (frica, notează cineva, este prima emoţie menţionată în Biblie: după ce muşcă din măr, Adam se ascunde şi îi mărturiseşte lui Dumnezeu că o face din teamă) până la înfăţişările moderne ale angoaselor şi fobiilor de tot felul. În săptămâna următoare, Matei Pleşu – cel care coordonase „dosarul” tematic – a publicat un savuros (Mic) Dicţionar de fobii, un inventar de-a dreptul borgesian, unde găsim (spicuiesc absolut la întâmplare) eurofobia – teama de Europa (Uniunea Europeană), bibliofobia – aversiunea faţă de cărţi, dikefobia – teama de justiţie (foarte răspândită, astăzi, la noi), nicofobia – teama de ţigări şi nicotină, astenofobia – teama de oboseală, sau (de ce nu) fobofobia – teama de frică. Pasionantului şi instructivului grupaj de texte i-aş fi adăugat o analiză, fie şi sumară, a fricii ca armă politică. De fapt, cei ce utilizează această armă o fac tot din teamă, spre exemplu din teama de a pierde alegerile: drept antidot, ei găsesc de cuviinţă să insufle altora sentimentul de frică. Într-un interviu acordat zilele trecute, regizorul Andrei Şerban observa că în general ştirile de la televiziune sunt menite să stârnească frica, panica. Lumea de la TV este, adăuga marele om de teatru, o combinaţie de prostie şi aroganţă, o sursă de confuzie, un instrument cu care privitorii sunt agresaţi în permanenţă.

Ne apropiem de alegerile parlamentare şi partidul social-democrat declară, fără echivoc, că scopul său este revenirea la guvernare. E, la urma urmelor, o dorinţă firească, numai că mijloacele puse în mişcare pentru atingerea scopului sunt lipsite de fair-play. Strategia pe care a adoptat-o (şi nu e o noutate) PSD este de a induce frica în oameni. Vedem aceasta în prestaţiile liderilor social-democraţi, în dezbaterile televizate (mă rog, „dezbateri” e un cuvânt prea generos), în campania susţinută de posturile TV, de ziarele şi site-urile obediente partidului. O constantă este discreditarea sistematică a guvernului Cioloş: cuvântul „tehnocrat” a ajuns, în discursul propagandei de partid, o vorbă de ocară. Declaraţiile unor miniştri sunt distorsionate şi răstălmăcite. I se reproşează, de pildă, dnei Raluca Prună o frază pe care n-a rostit-o niciodată. Ministrul justiţiei declarase: „Cu o urmărire penală şi o combatere a infracţionalităţii slabe, discuţia despre drepturi e un lux”, iar toată suflarea pesedistă nu conteneşte să spună, mimând indignarea, că ea ar fi afirmat că „drepturile omului sunt un lux”. În realitate, ştim bine de ce se înverşunează partidul şi de ce posturile TV aservite tună şi fulgeră cerând demisia ministrului. „Capodopere” de rea-credinţă sunt textele pe care le semnează pe site-ul Cotidianul Sorin Avram, de care ne amintim prin prestaţiile lamentabile de la TVR. Şi, cum spuneam, inducerea sentimentului de frică este o armă propagandistică privilegiată. Ni se prezice astfel, cu perversă obstinaţie, un „dezastru la pensii şi salarii” (campion la această categorie – postul RomâniaTV). „Dezastru” înseamnă, înainte de orice, „tăieri de pensii şi salarii”, perspectivă ce nu are cum să nu-i neliniştească pe bieţii oameni care înghit pe nemestecate ceea ce li se serveşte la televizor. Din acelaşi registru face parte leitmotivul cu scumpirea alimentelor, creşterea tarifelor la gaze, electricitate etc., etc. Sau creşterea taxelor şi impozitelor. Ce contează că astfel de predicţii sumbre nu se împlinesc: aşa cum bine se ştia încă înainte de Beaumarchais şi de Rossini, calomnia se strecoară insidios în sufletele oamenilor şi ceva tot rămâne acolo, indiferent care este adevărul. Am văzut dăunezi, la televiziunea specializată în operaţii de manipulare (nu o mai numesc, o ştie toată lumea) o emisiune în care aflam că alimentele pe care le cumpărăm din magazine conţin o groază de otrăvuri, iar „ministrul agriculturii ştie şi tace”. Chiar presupunând că aşa stau lucrurile (fapt deloc sigur, după cum susţinea – spre exasperarea lui Gâdea – specialistul prezent în studio), otrăvurile cu pricina se aflau în magazine şi în timpul guvernării Ponta, precum şi în guvernările anterioare. Tot acolo, se susţinea sus şi tare că „tehnocraţii” intenţionează să reducă îndemnizaţiile pentru creşterea copilului: culmea ironiei, exact în acele clipe, pe Digi 24, ministrul muncii declara că o astfel de măsură este exclusă (ceea ce nu l-a împiedicat pe Dragnea să reia, a doua zi, dezinformarea, pentru că, vorba lui Farfuridi, „dacă o cer interesele partidului…”). Concluzia pe care trebuie să o tragă telespectatorul e una singură: vom scăpa de toate relele şi nenorocirile doar dacă PSD ajunge la putere…

Aceste derapaje şi minciuni (şi am dat doar câteva exemple), la care se adaugă xenofobia şi fantasmele conspiraţioniste, au însoţit partidul lui Iliescu, Năstase şi Ponta de la înfiinţare şi până astăzi. În decembrie 1989, Iliescu şi ai lui au răspândit frica de terorişti, nişte terorişti despre care nici astăzi nu ştim cine şi dacă au fost. După aceea, propaganda iliesciană i-a minţit pe oameni că vin moşierii şi capitaliştii să-şi ia averile înapoi şi că partidele istorice vor răul poporului. Moşierii n-au venit, în schimb au avut abilitatea să se îmbogăţească securiştii şi familiile nomenclaturiştilor. La alegerile prezidenţiale din anii ’90 oamenii în vârstă erau intoxicaţi cu zvonul că, o dată ales, Constantinescu le va lua pensiile. În definitiv, aşa a ajuns PSD „cel mai mare partid din România”. E trist că astăzi, la atâta vreme de la căderea comunismului, frica rămâne o armă puternică şi că se mizează, în continuare, pe imaturitatea electoratului.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor