O tragedie contemporană

Deşi doar unele dintre personaje sunt reasumate în termeni contemporani (Penteu, regele Tebei, devenit şeful clasei şi Agave, fiica lui Cadmos, întemeietorul Tebei, acum psiholoaga şcolii, şi Dionysos, aici Denis, un elev inteligent, dar indisciplinat), putem să completăm puzzle-ul dramaturgico-regizoral: Directorul ar fi Corifeul, iar Femeia de serviciu – profetul Tiresias care a luat conform mitologiei înfăţişare de femeie, în timp ce elevii (băieţi şi fete deopotrivă, distribuiţi simetric, în total opt) sunt menadele. La rigoare, adoratoarele lui Dionysos, bacantele, sunt colegele de clasă ale elevului rebel, transferat disciplinar de la un alt liceu, acestea căutându-i peste tot prezenţa, dar, în egală măsură, colegii seduşi de nonconformismul lui Denis.

Fiecare scenă are un protagonist (Femeia de serviciu, Directorul, Agave, Penteu) care devine storyteller, ceilalţi intervenind cu replici însoţite de acţiuni scenice (prin care tehnica storytelling-ului este dinamizată) sau cu diverse inserturi textuale, ilustrând sau completând intriga. Astfel că montarea devine o tragedie contemporană formată dintr-o suită de replici şi acţiuni suprapuse peste storytelling, un joc al redistribuirii personajelor (principal în scena în care e storyteller, intervenind episodic în scena în care alt personaj e storyteller). Spectacolul îmbină realismul (spre hiperrealism) cu onirismul, având deschideri psihanalitice. Multe roluri sunt de compoziţie, unele duble.

Doi dintre elevi sunt particularizaţi ca etnie (un afro-american şi un evreu), o elevă vorbeşte pe alocuri în spaniolă, asemenea soluţii sugerând că liceul unde se petrece acţiunea ar putea fi oriunde, mai mult – orice, Denis reprezentând fermentul, explozibilul şi ”liniştea dinaintea furtunii” din subconştientul oricărui om. Încetul cu încetul, dorinţe, frustrări, temeri latente (visele personajelor) sunt descătuşate de semizeu, într-un fel sau altul toţi ajungând captivi fascinaţiei exercitate de acesta. Fetele se îndrăgostesc de el. Psiholoaga şcolii, devenind din psihoterapeut victimă, este ademenită să facă ceva ieşit din comun, pentru a evada din monotonia vieţii de familie şi din cauza temerilor privind înaintarea în vârstă, neglijându-şi fiul, ceea ce ar putea echivala cu o sacrificare a lui, deoarece a apelat-o în seara în care s-a sinucis, dar ea a fost prea ocupată pentru a-i răspunde. Toţi colegii îl urmează pe Denis în actele sale rebele împotriva Directorului şi îi invalidează autoritatea de lider lui Penteu. Ba chiar îl transformă, Penteu ajungând să predea şi el o foaie de hârtie goală la testul de la biologie – mereu fusese un fiu supus şi un elev model, dar în sinea sa nutrea dorinţa de a-şi găsi propria individualitate.

Singura asupra căreia farmecul lui Dionysos nu are efect e Femeia de serviciu, un depozitar viu de prejudecăţi de tip folcloristic (”Spune-mi ce ai în coşul de gunoi ca să îţi spun cine eşti” sau ”Dezordine în casă înseamnă dezordine în viaţă”) care are presentimentul că venirea noului elev va avea consecinţe nefaste. În rest, ceilalţi sunt vrăjiţi în momentele dionisiace când Andrei Măjeri intervine prin soluţii regizorale, în acelaşi timp coregrafico-muzicale (tot el semnează mişcarea scenică şi alege ilustraţia muzicală).

Subjugarea Directorului de către Denis decupează textul printr-un prim moment coregrafico-muzical, avându-i ca protagonişti pe cei doi, într-un soi de duel slow motion pe melodia Summer Wine, lumina rece fiind înlocuită prin limelight. Agave este sedusă în etape, conversaţional, prin trezirea deopotrivă a simpatiei, empatiei (fiul ei are aceeaşi vârstă cu Denis), dar şi a adolescentei, apoi a divei din ea. Până şi Penteu este atras instinctiv (alături de ceilalţi) într-un alt moment dionisiac în care predomină lumina roşie, se dansează pe TNT (AC/DC) şi se lansează confetti, după care rămâne descumpănit şi se retrage. Al treilea moment dionisiac introduce un spaţiu vizual la limita dintre albastru, roşu şi violet, şi semnează pactul tuturor cu Dionysos (pe melodia You’re the one that I want).

Momente coregrafice desăvârşite (roata umană, dansul lui Dionysos din final), sincronizări milimetrice în materie de mişcare scenică fac loc unor momente parodice. De exemplu, jocurile de lumini se sting într-un Gaudeamus improvizat de Ioana Manciu. Andrei Măjeri jonglează pe graniţa fină dintre implicare şi detaşare spectaculară, ajungând la echilibru în momentele din final. Raportul mamă (severă) – fiu (docil, dar măcinat de neputinţa de a-şi afirma personalitatea) este dramatic, entuziasmul ei aproape juvenil e redat în contrast cu disperarea lui, iar Penteu îşi povesteşte propria sinucidere, în timp ce Agave îşi relatează întâlnirea ratată cu Denis. Simultan, pe fundal, de după decorul devenit transparent, colegii privesc impasibili ecranul telefonului mobil. Per ansamblu, raportul implicare-detaşare este tradus prin asocieri de tipul exuberanţă-indiferenţă, ridicol-gravitate.

Imnul Abide with me deschide un moment de meditaţie tristă. Spaţiul vizual redevine albastru, iar Agave primeşte sacourile colegilor lui Penteu ce l-au adorat pe Dionysos. Ea e prima vinovată, însă crima e involuntară. Restituind sacourile, Agave recunoaşte cu amărăciune efectul cathartic pe care moartea fiului l-a avut asupra sa: ”Acum nu-mi mai e frică de visul în care înot în larg şi mă întorc la ţărm bătrână”. În această tragedie contemporană, Penteu îşi eliberează mama de coşmarurile subconştientului prin sinuciderea sa. Penteu este plâns şi apoi uitat, conform principiului lumii supuse temporalităţii ireversibile: totul lasă urme, dar într-un final urmele se şterg. Însuşi Denis este învins: un dans convulsiv, pe ritmuri de bătăi de inimă, îi reafirmă lui Dionysos umanitatea, în timp ce foştii adoratori îşi butonează celularele cu spatele la el (Cătălin Miculeasa e foarte bun pe mişcare scenică). În „cetatea” nonspirituală, noul zeu este tehnologia.

Decorul este mobil, funcţional – servind drept baie, sală de clasă, cabinet psihologic, vestiare etc., sugerând balconul de unde se aruncă Penteu, în acelaşi timp catedra simulând automobilul etc. Costumele sunt uniforme şcolare mai inedite (sacouri în dungi gri cu bleumarin şi fuste plisate bleumarin pentru fete, sacouri bleumarin şi pantaloni în dungi gri cu bleumarin pentru băieţi), costumul Directorului e comun, maro, iar toaletele psiholoagei urmează cursul transformărilor prin care trece femeia din ea şi multitudinea de ipostaze prin care trece actriţa Nataşa Raab.

(Exploziv de Elise Wilk, regia: Andrei Măjeri, scenografia: Alexandra Panaite, distribuţia: Nataşa Raab/ Psiholoaga şcolii, Alex Calangiu/ Penteu, Cătălin Miculeasa/ Denis, Marian Politic/ Directorul, Raluca Păun/ Femeia de serviciu&Fata trendy, Romaniţa Ionescu/ Fata frumoasă, Monica Ardeleanu/ Fata deprimată, Ioana Florentina Manciu/ Fata premiantă, Ştefan Cepoi/ Băiatul bătăuş, Andrei Ştefănescu/ Băiatul trist, premiera: 16 ianuarie 2016, Teatrul Naţional ”Marin Sorescu” Craiova)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – Secţia Română)