Oamenii-ştiri

Am văzut, în urmă cu ceva timp, o satiră neagră, intitulată Prădători de noapte (2014). Sensul propriu al titlului original al filmului, Nightcrawler, este mai sugestiv: râma. În engleza colocvială vorbită în S.U.A., sunt denumite „nightcrawlers” persoanele cu o intensă viaţă de noapte. În româneşte, astfel de oameni sunt numiţi păsări de noapte.

De altfel, într-un articol mai mult amuzant decât ştiinţific, publicat, în urmă cu vreo doi ani, pe descoperă.ro, traducătorii unui material decupat din presa britanică şi tălmăcit pe fugă în româneşte notau că „psihologii au descoperit că oamenii care sunt descrişi drept «păsări de noapte» dau mai multe semne de narcisism, machiavelism şi tendinţe psihopatice, comparativ cu indivizii care sunt activi dimineaţa”. Cu alte cuvinte, spune-mi la ce ore adormi şi te trezeşti ca să-ţi spun cât de malefic eşti! Nu cred că e cazul să le mărturisesc cititorilor că, uneori, activităţi narcisiste, machiavelice şi psihopatice precum cititul ne-au provocat – mie şi altor vieţuitoare – memorabile nopţi albe.

Revenind la pelicula în care joacă actorul Jake Gyllenhaal, aceasta înfăţişează cariera jurnalistică a unui răufăcător cu sânge rece şi cu mintea iute, Louis Bloom, un sociopat care descoperă că meseria de reporter independent de televiziune i se potriveşte de minune. După ce ucide, cu zâmbetul pe buze, un poliţist pe care îl şi jefuieşte cu profesionalism, vagabondul de noapte asistă la o scenă macabră: imediat după producerea unui accident, scena este acaparată de prădătorii nocturi, cameramani profesionişti care înregistrează toate nenorocirile nopţii pentru a le vinde, mai apoi, televiziunilor avide de senzaţional catastrofic şi infracţional. Mai apoi, filmările „râmelor” sunt ambalate comercial şi devin breaking-news-uri la jurnalul de ştiri matinale ale marilor reţele de televiziune, spre groaza şi satisfacţia inocenţilor telespectactori abia ieşiţi din dulcele somn al nopţii. Ciclul ororilor televizate se reia cu fiecare zi.

Dincolo de alte conotaţii, filmul îşi trage sevele satirice dintr-un sâmbure de adevăr, şi anume că în spatele fiecărei ştiri se află un om, iar acest fapt banal este ignorat de marea majoritate a telespectatorilor care urmăresc jurnalele de mare audienţă. În realitate, mai mult decât în ficţiunile cinematografice americane, există sute, poate chiar mii de oameni-ştiri, fiinţe în carne şi oase care hrănesc minţile şi sufletele telespectatorilor cu decupaje din real ambalate în aşa manieră încât să producă frică, oroare, groază, repulsie sau, dimpotrivă, bună-dispoziţie, amuzament ori speranţă (mai rar).

La nivelul cel mai de jos, oamenii-ştiri sunt deţinătorii unor mici bazare informaţionale care le înlesnesc negoţul cu ştiri: câte un bloguleţ, vreun depozit virtual de materiale video, sau o redacţie electronică cu un singur individ pe post de factotum. Naivul cititor îşi imaginează că la dezvoltarea colportajului de informaţii participă o mică armată de reporteri, redactori, editori, corectori şi fotoreporteri sau cameramani. De fapt, sursa de ştiri e guvernată de umorile şi limitele unui singur om. De altfel, unii dintre aceşti indivizi au caractere sulfuroase şi nu ezită, aidoma lui Lou Bloom, să ia sângele celui care-i supără cu ceva. Unele dintre cele mai infecte zvonuri care alimentează periodic discursul public trebuie căutate în această lume tulbure a micilor întreprinzători mediatici.

Îi avem apoi pe cei care lucrează la „cazuri”. Această specie de oameni-ştiri nu mai adună ca furnicile tot ceea ce fluxul zilnic de realităţi le poate pune la dispoziţie, ci sunt specialişti în lovituri de presă, amuşinând subiectele spumoase, care fac valuri, care devin virale, care fac lumea să bâzâie. Din când în când, câte un spirit mai ghiduş ia în derâdere impactul unor astfel de lovituri de teatru, publicând, spre satisfacţia oamenilor care nu şi-au pierdut simţul ridicolului, informaţii precum cea referitoare la stingerea luminilor care împodobesc seară de seară Turnul Eiffel: „Wow. Pentru prima oară din 1889, s-au stins luminile de pe Turnul Eiffel.” În ciuda bunului simţ care îndeamnă la a crede că orice instalaţie de iluminat se închide zilnic, gogoaşa a fost crezută de 30.000 de internauţi.

În sfârşit, îi avem pe formatori, pe cei care dau tonul. Această specie de oameni-ştiri este dominată de spirite oraculare, înzestrate cu darul a prevedea ceea ce nici Nostradamus nu a reuşit să prevestească. Dacă nu ajung să se instaleze ca experţi, analişti şi comentatori în scaunele vreunei emisiuni de talk & show care bagă groaza în privitori cu scenarii şi predicţii apocaliptice, formatorii se ţin pe linia de plutire cu pagini de internet care publică numai exclusivităţi obţinute „pe surse”. Iar „sursele” au, şi ele, sursele lor care trebuie cultivate cu grijă. Obrazul subţire cu ştiri groase se ţine.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza” Iaşi