Caută 
1 MIN
Pentru indivizi atât de versatili şi de adaptabili la schimbările de regim şi de anturaj, închisoarea nu pare a fi mai mult decât pauza dintre două oportunităţi de carieră.
Fostul senator PSD Cătălin Voicu a fost condamnat la şapte ani de închisoare. Hotărârea judecătorilor era, întrucâtva, previzibilă, în condiţiile în care, în urmă cu un an, parlamentarul fusese condamnat să execute o pedeapsă de cinci ani de închisoare.
Motivul pentru care reprezentantul partidului trandafiriu a fost trimis în judecată este de asemenea cunoscut. În calitate de senator, Cătălin Voicu ar fi pretins şi ar fi primit de la Costel Căşuneanu şi Marius Locic mai multe sute de mii de euro pentru a interveni pe lângă judecătorii ÎCCJ astfel încât magistraţii să dea hotărâri favorabile intereselor celor doi afacerişti.
Avem, s-ar spune, un caz clasic de corupţie. Mediul de afaceri „unge” bine mediul politic, iar mediul politic îşi vâră coada în mersul justiţiei în aşa fel încât dreptatea să fie şi de partea mediului de afaceri şi de partea politicului. E simplu şi clar: o mână o murdăreşte pe alta şi ambele pătează în chip convenabil obrazul.
Privind chipul rotofei al lui Cătălin Voicu, observându-i corpolenţa revărsată pe micul ecran, luând aminte la gesturile şi vorbele persoanei, îţi vine greu să îţi imaginezi că omul acesta, de o evidenţă trupească atât de bătătoare la ochi, a fost cândva un militar suplu, un individ educat să creadă că onoarea trebuie să fie mai lucioasă decât pantofii îndelung şlefuiţi.
În 1986, pe când Cătălin Voicu absolvea şcoala militară de la Sibiu, cariera în armată era mai mult decât o opţiune, era o oportunitate. Masa, casa şi banii veneau de la stat, uniforma învelea fiinţa şi apăra obrazul, iar stima şi mândria rimau cu România.
Orice om trecut prin armată a înţeles, într-un fel sau altul, cum funcţionează un sistem de ierarhii şi relaţii. Şi orice om deştept care a făcut niţică instrucţie a priceput cât de confortabilă sau de inconfortabilă poate fi, la un moment dat, poziţia individului într-un asemenea sistem. Cu relaţiile potrivite, nimic din ceea ce este omenesc nu este cu neputinţă. Şi, invers, eticheta de oaie neagră nu e atât o problemă de identitate cât o chestiune de anturaj. În armată contează mai mult în ce „bisericuţă” te afli decât ce fel de om eşti.
Probabil că eroul nostru, pe care vom conveni, din comoditate, să-l numim ofiţerul Voicu va fi înţeles ceea ce ştie orice fruntaş mai răsărit: într-un sistem mecanizat cum este armata, cunoaşterea rotiţelor cu rol critic în a asigura mentenanţa (administraţia, intendenţa, transmisiunile) îţi uşurează traiul şi mălaiul. Există suficiente amintiri cazone care evidenţiază tocmai acest aspect: cine lucrează la cancelaria şefului, la bucătărie, la magazie sau e urechist la transmisiuni o duce boiereşte în comparaţie cu cel ce face şmotru la bude ori lustruieşte scările din faţa statului major.
Pentru astfel de reprezentanţi ai forţelor armate aproape totul se rezumă la cadrul tranzacţiei: negocieri, schimburi, statistici, investiţii şi profit. Pe timp de pace, e mai uşor să ajungi general dacă eşti un bun gestionar de formulare-tip decât dacă te arunci eroic, cu pieptul înainte, în faţa muniţiei oarbe, de antrenament. Se dovedeşte, aşadar, că în raniţa oricărui pifan stă ascuns bastonul de mareşal. E nevoie doar de un dram de minte şi de un car de noroc.
Ei bine, se pare că providenţa a ieşit în calea ofiţerului Voicu sub chipul şi asemănarea lui Ion Iliescu. Misterul acestei întâlniri cu soarta ne împiedică să avem certitudini. Ficţiunea ne permite însă să ne imaginăm că cel mai cinstit şi mai sărac dintre oamenii vechiului regim a descoperit în ofiţerul cu urechea formată la transmisiuni o sumă de trăsături deloc de neglijat: aptitudinea de a aduna şi gestiona informaţii, autoritate faţă de subalterni şi obedienţă faţă de superiori, spirit de echipă şi, nu în ultimul rând, discreţie. Multă discreţie.
Născut din cenuşa celui vechi, noul regim politic, de salvare naţională, avea nevoie de braţe ferme şi de nădejde care să-i apere interesele, pentru că, în definitiv, şi în capitalism cariera e o chestiune de negociere şi de anturaj. Tu îmi aperi spatele, eu te fac om. Aflat în mediul potrivit, ofiţerului i s-au dat responsabilităţi milităreşti pe măsura intereselor comune, aghiotant la Parchetul General şi mare şef la Serviciul de Pază şi Protecţie (SPP). Gradele şi decoraţiile au fost pe măsura responsabilităţilor: general şi om de arme decorat, de două ori, cu Ordinul Virtutea Militară. Şi toate acestea numai în primul mandat al providenţei.
S-a schimbat regimul, a urmat „reciclarea”: braţul de pază al salvării naţionale a devenit om de afaceri (director general adjunct la o firmă privată de pază, protecţie şi investigaţii), a făcut şcoală (Dreptul la Academia de Poliţie, până în 1999), ba chiar s-a înscris şi la doctorat (în 2003). Într-un cuvânt, şi-a lustruit milităreşte CV-ul, lăsând, vorba lui romancierului, trecutul în urmă.
În al doilea mandat al preşedintelui Ion Iliescu, ofiţerul Voicu a atârnat în cui haina militară, devenită neîncăpătoare, şi s-a redimensionat, devenind politicianul Voicu. Motive pentru benefica schimbare de direcţie în carieră erau destule: în perioada 1999-2001 a fost consilier la Camera Deputaţilor, iar între 2001 şi 2004 a fost numit consilier prezidenţial, detaşat de SPP în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Din 2004 a devenit deputat PSD, iar din 2008, venerabil senator de Bacău.
„Ca să încaleci un sistem trebuie să fii deasupra lui”, aceasta a fost vorba unuia din cei mai tăcuţi şi mai ineficienţi – pentru binele public – parlamentari din istoria democraţiei post-decembriste româneşti. Iată câtă experienţă de viaţă se poate condensa într-o singură frază!
Memorabila replică sugerează că aşa se practică, în democraţie, o activitate de lucrativă. În tăcere şi cu spălarea mîinilor. Nu o să ştim niciodată ce şi cât ştie Cătălin Voicu despre facerea democraţiei româneşti, dar intuim, în lumina ficţiunii plauzibile de sus, că vom mai auzi de el şi de cei asemenea lui. Pentru indivizi atât de versatili şi de adaptabili la schimbările de regim şi de anturaj, închisoarea nu pare a fi mai mult decât pauza dintre două oportunităţi de carieră.
Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi
