Pe-un picior de plai cecen

“Nu putem progresa în sport fără investiţii majore”. A declarat, la venirea de la Rio atleta română Cristina Bujin. Dar cine o fi Cristina Bujin? O săritoare de triplu blazată, care şi-a atins apogeul acum şapte ani, locul VII la Campionatele Mondiale. Performanţă, totuşi, remarcabilă, dar tocmai ea vorbeşte? Ar fi trebuit să vorbească gimnasticul Marian Drăgulescu, dar “marocanul” e muuuult mai pragmatic. El îşi negociază premierea, ca în bazar la Marrakech, fiindcă Comitetul Internaţional Olimpic a fost prea nedrept, eliminând egalităţile tocmai când era şi el pe poziţie de bronz de pe locul IV. Are timp Drăgulescu să se gândească la investiţii majore? A avut timp Cristina, dar ceea ce a spus ea e chiar timp pierdut. Nevoia de investiţii majore în sport e necesară ca aerul, dar a ajuns un truism. Pentru că o politică de încurajare a sportului nu depinde de federaţiile conduse de Sandu Ion, Dedu sau Poeană, nu depinde de fantomaticul COSR condus de Petrache, ci de guvern. Ori guvernul, incluzând ministrul de resort, este politic până în măduva oaselor, chiar dacă se botează tehnocrat, chiar dacă include miniştri cu lobby şi look ca Gabi Szabo sau Elisabeta Lipă…

E nevoie de investiţii majore. De unde, dragi pretini (că tovarăşi nu mai sunt), când poporul este flămând, s-a ajuns ca bieţii parlamentarii să n-aibă pensii speciale atât cât merită, când aleşii neamului de la oraşe şi sate sunt marginalizaţi, când cultura naţională e la pământ, n-avem nici măcar un lăcaş pentru mântuirea neamului, ori o moschee ca lumea pentru viitorii refugiaţi? Sport vreţi voi? Păi nu v-a dat tătuca Mircea Sandu Euro 2020 la Bucureşti? Ce mai vreţi? Gimnastică, atletism, canotaj, lupte libere (greco-romane) etc.? Muieţi-s posmagii, cucoană? (NB: cine o fi dispus, totuşi, să-i moaie, o face pe cont propriu că o lege a sponsorizării sportului nu există). Şi totuşi, onor! elita politică românească a făcut ceva pentru sport: a modificat condiţiile de obţinere a cetăţeniei române pentru persoanele care au contribuit la creşterea prestigiului internaţional al României. O lege cerută imperios de diriguitorii fotbalului, dar – ca întotdeauna – nimic nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte.

Răzvan Pârcălabu, fiul unui valoros luptător de libere, chiar dacă nu s-au lipit medaliile olimpice de el, a fost ales preşedinte al Federaţiei Române de Lupte, o disciplină care a dat mari sportivi români, ca Pârvulescu, Berceanu, Martinescu, Rusu, Andrei, Draica, Puşcaşu (ca să amintim doar campionii olimpici), dar care din 1992, n-a mai dat vreun medaliat la Jocuri. Ca orice candidat, Pârcălabu a venit şi el cu un proiect de relansare a acestui sport în România, dar şi-a dat seama că proiectele sunt bune doar pentru alegeri. De unde bani pentru lupte, fraţilor, când suspină sporturi de mare tradiţie şi mare popularitate ca gimnastica, atletismul, canotajul? Răzvan Pârcălabu a înţeles că n-are şanse la “investiţii majore” şi a luat exemplu de la Bahrain, Qatar, Kuwait, Turcia şi alte ţări care naturalizează sportivi. Şi uite aşa, l-a găsit pe cecenul Albert Saritov, pe care nici nu trebuia să-l plătească en-gros, fiindcă omul era marginalizat de antrenorii lotului rus şi mustea de răzbunare. Şi bravul nostru cecen a luat o medalie de bronz, iar bravul nostru Răzvan şi-a găsit soluţia. “Vom mai naturaliza şi alţi sportivi!” La ce bun să cerem bani pentru sport în şcoală, pentru antrenori, pentru scouteri, pentru saltele, că oricum nu-i primim? Iaca mai luăm un cecen, un tadjik, un uzbek şi un kaşbek, pregătiţi de-a gata de “balşaia russkaia şkola” şi scoatem medalii!

Sună cool şi mai ales trendy, însă nu şi în urechile iubitorilor de sport, care se ascut brusc din patru în patru ani. Pe bună dreptate, sentimentul naţional al majorităţii românilor protestează. Ce naiba, noi nu putem avea campionii noştri neaoşi, trebuie să-i importăm de aiurea?

Metoda “Pârcălabu” poate fi benefică în măsura în care orgoliile naţionaliste ale populaţie reverberează la guvernanţi. Dacă aceştia vor înţelege că bilanţul olimpic trebuie să reflecte potenţialul sportiv al naţiunii, politica de promovare a sportului, nu iscusinţa unor manageri de a găsi talente gata formate pe aiurea. Dacă nu se vor iniţia investiţii mari în dezvoltarea sportului, începând cu baza de talente şi infrastructura, vom ajunge să ne salvăm contabilitatea olimpică doar prin “metoda Pârcălabu”.

PS: Problema naturalizării forţate a sportivilor este complexă şi merită, cândva, abordată. Nu trebuie, în niciun caz, confundată cu permisivitatea la imigraţie a unor ţări dezvoltate, generată de dorinţa de mână de lucru ieftină şi nici cu migraţia politică. Spre exemplu, celebrul alergător Mohamed Farah este născut la Mogadishu, dar este rezident la Londra de la vârsta de opt ani. Este, deci, britanic, nu somalez.