Piciorul în prag

Pentru a fi mai explicit, aş spune că o revoluţie în sensul cel puţin formal al cuvântului (şi asumată ca atare de televiziuni, de oamenii politici, de manuale, în definitiv, adică de opinia publică), ar fi apăsat cu o altă greutate peste felul nostru de a fi. Sper, în orice caz. Operez, desigur, cu o idee foarte vagă, dar se poate presupune onest că, la scara societăţii, o câtime de grad în plus (sau, mă rog, în minus), dacă nu schimbă înfăţişarea lucrurilor, măcar umblă la resorturi, efectul de ansamblu fiind oricum de notat. La ce mă gândesc, de fapt: la felul în care ne-ar fi putut vertebra un asemenea eveniment. Cunoaştem accepţiile termenului, iar un corpus uriaş de texte şi imagini, indiferent cât de îndoctrinate sunt (şi prin părţile noastre nici nu aveau cum să fie altfel), i-au tot adăugat între timp pixeli, i-au îngroşat contururile, încât chiar şi cei mai neinstruiţi au despre revoluţie o imagine cât se poate de amănunţită. Lăsăm pentru altă dată verosimilitatea ei. Am văzut, copil, o grămadă de filme turnate pe această temă şi am citit (inevitabil, pentru că multe dintre titluri erau prevăzute de programa şcolară) un număr impunător de cărţi dedicate explicit sau evocând tangenţial ceea ce se întâmplase la 1917 în Rusia. Nu contează că i s-a spus pe urmă „lovitură de stat”: mă refer la ceea ce mi s-a impus mie, unuia din aceste varii şi inegale surse. Mie şi, cu siguranţă, multora ca mine. Dacă decapăm suprafeţele, dacă înlăturăm şirul – destul de lung – de elemente exterioare, fioriturile propagandei, minciunile evidente (ca şi pe cele insidioase!), te poţi alege în cele din urmă, nu râdeţi, cu o sublimă idee de caracter. Revoluţiile o comportă între alte câteva concepte de prim-plan. Nu cred că trebuie să te ajungă cuţitul la os pentru a pune mâna pe retevei. Teza lui Lenin se infirmă cel puţin în cazul nostru – unde exasperarea a pătruns secvenţial mai adânc şi unde demult, după mine, sunt întrunite condiţiile indispensabile declanşării unei revoluţii, dar unde, cu toate acestea, nu se întâmplă nimic esenţial în replică. Limita de suportabilitate, aici, e sau foarte departe (şi deci încă mai avem de îndurat), sau lipseşte cu desăvârşire, ca o pârghie pur şi simplu neprevătută de sistem. Am scris odată despre un voluntar din Corpul Păcii, Tom Maxwell, dacă i-am reţinut bine numele: s-a mirat ca un copil, după ce a petrecut o iarnă într-un oraş în care blocurile n-au fost încălzite defel, că lumea n-a ieşit în stradă „la un protest mare”. Cum te malformează uneori normalitatea, am făcut atunci haz de necaz. Nu-i vorbă că am cârtit (măcar facultatea asta o mai avem), dar de o revoltă într-adevăr mare, care să demoleze nu numai temeliile regimului, dar şi pe cele ale mentalului şi ca atare să ne transforme, iată, nu ne-a ţinut cureaua. Sfertul de veac în chestie a trecut prin părţile noastre cum au trecut cele de dinainte: mai mult în survol, fără să ne atingă în structurile de profunzime. Nu ne-am schimbat, doar am făcut riduri. Tabloul simbolic al condiţiei noastre ar închipui o mogâldeaţă ajunsă (totuşi!) în prag, dar ezitând încă să pună piciorul…

Ghenadie Nicu este corespondentul “Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova

Publicitate și alte recomandări video