Portret în timp

De la arhim. Timotei Aioanei la Alexandru Zub, şi de la alte, mai mult sau mai puţin proeminente figuri, la marii şi cu atât mai devotaţii anonimi, fiecare îşi află locul în această frescă aniversară, în care privirea de ansamblu este potenţată şi, aş zice, frăgezită de zeci de detalii, care umanizează „lucrarea”, despovărând-o de tentaţia monumentalităţii şi aducând-o la dimensiuni umane. Encomiastica nu lipseşte – e „plasa” unor astfel de eseuri – dar aceasta e estompată de încercările de a dibui omul, lăuntrul lui, dincolo de faptele (culturale, îndeobşte) pe care le-a săvârşit, şi de scrierile cu care şi-a făcut un nume. Se-nţelege, sper, că „fresca” nu este una picturală, majoritatea celor care dau cu subsemnatul fiind oameni ai condeiului, fie acesta neînsemnat pe-o carte, dar înstrunit acum, cu abnegaţie, ca să fie, cât de cât, la înălţimea momentului şi-a modelului. Vrând-nevrând – mai degrabă nevrând – cei mai mulţi dintre semnatari intră în siajul omagiatului, dedulcindu-se la „limba vechilor cazanii”, la vorovirea în duhul pisanicesc şi metaforesc, înspre care înscrisurile lui Ilisei – îndeobşte cele publicistice – glisează neîngrădite în ultima vreme. E o seducţie şi un pericol pe care eu însumi le resimt când citesc prea mult Ilisei.

Ceea ce i se recunoaşte, peste tot, ieşanului cu Fălticenii-n glas, este vocaţia prieteniei. Nu doar cei 70 „aleşi”, dar încă de vreo trei ori pe atâţia fiinţează în multe locuri, la oraşe şi sate, în încântarea de a-l şti apropiat şi de a spera că vor sta cu el la „oleacă de taifas”. Câteva dintre „înfloririle” lui orale sau scrise au intrat deja în uzul comun – pentru cine l-au auzit/ văzut/ citit: „oleacă de taifas”; „divanuri duminicale”; „portrete în timp”; „pisanii de azi şi de demult” şi altele. Criticii au remarcat „voluptatea orientală a povestitorului”, „fiorul liric”, „imaginaţia preponderent plastică”. Mai fără ocolişuri decât toţi scriitorii, cineva dinafara breslei observă că „proza sa, cu mlădieri de colb cronicăresc şi cu isonul incantaţiilor sadoveniene, îl înscrie în galeria scriitorilor de modă veche, pentru care anvergura culturală şi exerciţiul intelectual fac parte din hlamida fără de care nu poţi ieşi în public.” Nu insist, întrucât nici miza acestei cărţi – Divanul cu prieteni, de la care am pornit – nu este aceea de a radiografia scriitorul, ci, mai ales, omul. De-aş înşira doar titrările care se întrupează „în preajma sufletului său generos”, am avea un portret ce-l reprezintă cu asupra de măsură: „chipul din spatele vocii”; „cu un zâmbet bun şi trist”; „un fălticenean de elită”; „inimă nobilă”; „pisanie pe o frunză de tei”; „lied autumnal”; „o punte a prieteniei”; „ziditor de cuvinte”; „cărturar al nuanţelor”; „puterea vocaţiei sau respirarea sentimentală”; „trei toposuri”. Şi altele încă, developând fiecare ceea ce i s-a părut „portretistului” a fi linia de forţă a celui ce, aici, nu mai e autor, ci personaj.

Câteva delicatesuri sunt de aflat nu atât în receptările vajnicilor domni-prieteni – printre care mă enumăr –, ci în exerciţiile, reprospective, de admiraţie ale unor doamne şi domniţe… Rumelia îi trimite, acum, o „Scrisoare pe care n-am expediat-o la vreme”, se-nţelege, cutremurată de faptul că, iată, „clasa noastră împlineşte anul acesta 70 de ani…” Prin ani, îl căuta cu ochii minţii, pe elevul din clasa a treia, care îi desenase conturul fabulos al unui sat bucovinean, Mănăstioara, şi străbătea drumurile parcurse, cândva, de el… Maria, „mai răsărită decât flăcăuaşul subţirel, înalt, cu privirea senină”, se „aventurează” cu el, pe câmp, la păscutul vacilor, dar, prinşi într-o vrajă copilărească, le lasă în paza Domnului, dând o raită şi pe la hora din sat. Urmarea: vitele au intrat în lanul megieşului, „paznicii” au fost pedepsiţi – şi de-aici o prietenie care durează şi-acum… Mioara îl „deseneajă” graţios pe liceanul „frumos Dionis, Metaforel Teodorian, adolescent eliadesc, spirit labişian, o summa de incantaţii din Sadoveanu, Hogaş au Bogza.” Nu uită, după zeci de ani, o întâmplătoare întâlnire „între linii”, cu, deja, studentul în litere, căruia „părul creţ îi flutura şăgalnic, iar privirea verde îi concentra tumultul interior.”

Acestea şi altele încă sunt ingredientele care, după discursuri şi recepţii solemne (aproape) – sine qua non, totuşi – convivii se aşază la „oleacă de taifas”, retrăind vremea, aurorală, a „divanurilor duminicale”…