Caută 
1 MIN
N-aş putea spune de când îşi face veacul în Mircea – pe strada Mircea (cel Bătrân, desigur), colţ cu Cerna – bătrânul câine pe care-l văd ori de câte ori ies din bloc ori mă-ntorc din oraş sau de la cumpărături din cartier. Sunt, în orice caz, ceva ani de atunci, aş zice: cel puţin zece!
La început, chiar dacă nu mă număr printre cei cu frica aia incontrolabilă (dirijată de subconştient) faţă de câini (asemănătoare cu frica de înălţime: n-ai ce-i face, vrei, nu vrei, te ia în stăpânire!), mi-a cam fost teamă de acest câine – un mascul de culoare-nchisă incertă (ceva între negru şi maro, cu ceva alb la bot şi coada cozii şi ceva mai mult la burtă şi cele patru picioare) şi de categorie mijlocie ca mărime. Şi asta din cauza ochilor săi în care, dacă-i nimeream privirea, părea a arde o flăcăruie de roşu… Aşa că o perioadă de timp, ori de câte ori dădeam, ca să zic aşa, nas în nas cu acest semi-dulău îndesat (la box, cred c-ar fost în categoria lui Doroftei…), încercam să nu-l pierd din ochi şi să nu fac vreo mişcare bruscă, părându-mi-se a fi genul de câine care nu se-ncurcă să te latre, ci te muşcă direct, dacă-l deranjezi. În timp, însă, ne-am obişnuit unul cu celălalt, l-am lăsat să-mi miroase mâna, îi mai ziceam o vorbă calmă (de genul: „Ce faci, măi?…”), aşa, de dragul unei minime comunicări şi cunoaşteri reciproce. Iar treaba a funcţionat, după câteva luni, câinele mă recunoştea drept de-al locului chiar şi când mă-ntorceam seara târziu din oraş şi eram singurul om pe stradă.
Moment în care trebuie să introduc în poveste faptul că ani de zile (dar parcă nu chiar de la începutul luării în stăpânire a arealului strada Mircea – colţ cu Cerna), Vasilică (aşa-l strigă unii din zonă) era liderul unui trio variabil de câini comunitari, din care cam până acum un an a făcut parte constant şi o căţea roşcată, sensibil mai mare decât el, schimbându-se în timp doar al treilea membru al mini-„haitei”. Am pus ghilimele, întrucât acest trio nu s-a comportat niciodată ca o haită adevărată – cel puţin nu vizavi de oameni! Vizavi de vreun alt câine care pătrundea pe „teritoriul” lor, da, i-am văzut gonindu-i pe câinii „străini”!
Ca fapt divers, apropo de oameni, evident că unii mai cu drag de animale le-au dat constant de mâncare, ba, la un moment dat, apăruse şi o cuşcă într-un colţ al parcării de vizavi de blocul în care stau, cuşcă ce a dispărut odată cu amenajarea recentă a parcărilor din Mircea prin asfaltare, delimitare cu linii albe şi numerotare: ce să mai – trioul întrunea cam toate caracteristicile unor „câini comunitari”!
Ei bine, Vasilică şi Roşcata aveau să devină o pereche de nedespărţit, indiferent de al treilea membru al trioului! Îi vedeam stând împreună tolăniţi la soare, îi vedeam alergând împreună, aşa, din instinct de vânătoare, după câte o maşină (tare aş vrea să ştiu ce anume de la o maşină le trezea pofta de-a o „vâna”, căci, desigur, nu alergau după fiecare maşină care trecea pe stradă…), ba chiar i-am văzut umblând voioşi pe stradă schimbând tandreţuri jucăuşe. Aşa, ca fotograf amator, de-un singur lucru îmi pare rău: că n-am apucat să-i fotografiez când, într-o zi de vară, întorcându-mă acasă, i-am văzut stând întinşi la intrarea în bloc de-a lungul balustradei de la trepte – Vasilică pe cea din stânga, Roşcata pe cea din dreapta – ca leii aceia de la intrările unor clădiri istorice!
Cum ziceam, cam acum un an a dispărut Roşcata. Nu ştiu ce s-o fi putut întâmpla cu ea, dacă o fi murit (chit că părea mai tânără decât Vasilică) sau a fost luată de hingheri (chit că n-am văzut niciodată hingheri prin cartier)?! Tot de pe atunci parcă a dispărut şi ultimul câine care completase trioul, iar Vasilică a rămas singur. Singur-singurel. Fiind plecat mai des şi pentru perioade mai lungi anul acesta, ori de câte ori m-am întors, Vasilică părea brusc şi mai bătrân şi parcă din ce în ce mai lipsit de chef de viaţă. Zilele trecute, am remarcat şi că a slăbit serios. Iar amintindu-mi de vremurile în care alerga agale cu Roşcata pe stradă schimbând tandreţuri, nu pot să nu mă gândesc la Vasilică aşa cum te gândeşti la cineva care odată cu pierderea partenerei de viaţă a pierdut şi pofta de viaţă, ducându-şi zilele cu stoicism… canin, atâtea câte-or mai fi.
Michael Astner este poet, traducător şi publicist
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
