Realism şi histrionism

Conceptul regizoral se bazează pe definirea realismului teatral ca opus realităţii cotidiene, pe acceptarea unor realităţi teatrale paralele şi pe valorificarea histrionismului de interpretare, în virtutea faptul că histrionismul ar fi o ”dimensiune umană fundamentală”: ”Pe scurt, realismul contemporan presupune reprezentarea unor oameni obişnuiţi, adică a unor oameni care au conştiinţa histrionismului lor, în situaţii obişnuite, adică în situaţii guvernate de convenţii de tip teatral.” (Ion Mircioagă, Realitatea şi realismul în artă, UNATC Press, 2016, p. 95).

Primul lucru de remarcat la punerea în scenă realizată de Ion Mircioagă cu Andreea Darie este faptul că scenariul nu e realist în sens strict. ”La noroc” (monologul unei mame singure) ajunge un moment intercalat în ”Melodia preferată” (povestire din indicaţii scenice). ”Melodia preferată” e titlul unei emisiuni radiofonice şi (în spectacol) ”I have a dream” (Abba). Elementul subtil care reuneşte momentul din imaginaţia femeii de situaţia din garsoniera acesteia îl reprezintă dubla înţepătură (în tren, femeia cu copilul se înţepase cu acul de la lucrul de mână, iar, în garsonieră, femeia nevrotică se înţeapă în micuţul cactus pe care îl udă în mod aproape ritualic). Scenariul este o monodramă nu atât prin folosirea unui actor unic, cât prin reunirea caracterelor din cele două piese, astfel încât să avem un singur personaj, în momente scenice juxtapuse, sau ”realităţi paralele”, cum le-ar numi Ion Mircioagă. Trecerile de la o ”realitate” scenică la alta sunt realizate prin intermediul recuzitei (stender), schimbarea vestimentaţiei, schimbarea locului elementelor de decor (masa), la care se adaugă detalii ce au în vedere sound-ul ori mişcarea scenică. Conceptul de ”realitate” forjat de Mircioagă are în vedere o ordine de sens constituită prin mijloacele spectacolului. Realitatea teatrală teoretizată şi ilustrată prin montări scenice de Ion Mircioagă nu exclude aluzivul, enigmaticul, ficţiunea, oniricul: ”[realitatea imediată] lasă loc alteia, despre care nu ştim câtă e ficţiune, câtă amintire, câtă e născută de partea onirică a spiritului, câtă din instinctele fiinţei” (Ion Mircioagă 2016, p. 17). Într-un cadru scenic aproape naturalist, discursul teatral e destul de actual (efectele subliminale ale reclamelor), menţinând o ambiguitate de fond (posibilitatea ca personajul să-şi fi abandonat cândva copilul sau probabilitatea că nu a existat nici nu copil – absenţa oricărei fotografii din rama de pe masă).  

În al doilea rând, aş remarca modificarea caracterelor din cele două texte, astfel încât personalitatea histrionică a Andreei Darie să poată fi valorificată în construirea personajului său. Din nou, în baza unui crez regizoral: ”(…) teatrul permite o terapie extrem de necesară: ne dă voie să fim sinceri – la adăpostul unui personaj cu care ne identificăm, jucând propriul rol, punându-ne propria mască.” (Ion Mircioagă 2016, p. 55). Regizorul explicitează realităţi implicite, subînţelese în textele lui Kroetz; ba mai mult, le face să explodeze scenic, datorită histrionismului Andreei Darie. Actriţa este testată şi validată ca atare prin două ipostaze de rol majore: rol nonverbal, bazat pe gestică, limbaj corporal, şi expresivitate facială; rol verbal, psihologic, bogat în gesticulaţie şi cu replici care cer maturitate în ceea ce priveşte experienţele de rol, inteligenţă pentru a suplini absenţa experienţelor de viaţă similare şi a le construi prin gândire asociativă, şi talent pentru a acoperi prin improvizaţie absenţa legăturilor dintre situaţii sau pentru a le crea.

Deoarece regizorul pune histrionismul de interpretare la baza realismului, discreţia şi unilateralitatea caracterelor textuale dispar, fiind înlocuite prin nevroză manifestă, expansivitatea scenică, roluri modulate mai mult exterior, decât interior, evitând monotonia. Zvâcnirile de la început îi permit actriţei să îşi folosească propriul rol pentru a-şi masca emoţiile. În momentul intermediar, Andreea Darie se lansează într-un delir actoricesc, reuşind să îşi pună în acord foarte bine replicile cu gesturile. Că tipologia caracterelor textuale nu corespunde cu cea actoricească e o altă chestiune, rezolvată prin retuşarea replicilor şi actualizarea scenariului. Mai apoi, Andreea Darie reuşeşte să creeze impresia că povestea personajului se ”scrie” pe măsură ce e jucată, deşi e evident că rolul a fost foarte atent lucrat şi exersat mult înainte. Scurta secvenţă video cu actriţa demonstrează, prin contrast, abilităţile acesteia de a construi scenic un rol; în al doilea rând, frapează prin telegenie. În final, se revine la rolul nonverbal, de pe alte baze: la terminarea facultăţii, Andreea Darie are deja nivelul unui actor angajat, stăpân pe lucrul scenic, ceea ce mi se pare o performanţă rară, extraordinar de greu de atins în momentul absolvirii. Consider că ar putea-o provoca doar interiorizarea unui rol, în direcţia scenicului rezervat, răsunător prin discreţie, iar nu prin şocarea auditoriului.  

(Două piese cu o femeie, adaptare după "La noroc” şi "Melodia preferată” de Franz Xaver Kroetz, traducere: Victor Scoradeţ, regia şi versiunea scenică: Ion Mircioagă, cu Andreea Darie, video: Adrian Poroh şi Asanache Rick, asistent de regie şi sunet: Ivona Lucan, mişcare scenică: Mihaela Culda, voci: Andreea Scutariu, Doru Aftanasiu, Victor Zaharia, Alexandru-Radu Petrescu, coproducţie: Universitatea Naţională de Arte ”George Enescu” Iaşi şi Teatrul 7, Sala Studio UNAGE, 12 ianuarie 2017) 

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru AICT)