Referendumul scoţian: ambiguităţile independenţei (II)

În textul de săptămâna trecută am încercat să exprim câteva consideraţii pe marginea referendumului scoţian de la 18 septembrie, sugerând că a fost o campanie în care tabăra pro-independenţă a beneficiat de un mult mai mare spaţiu de manevră în raport cu partizanii rămânerii în Regatul Unit. Fascinaţia şi speranţa s-au dovedit, pentru mulţi scoţieni, călăuze extrem de atrăgătoare, chiar dacă rezultatul a fost, în cele din urmă, unul „raţional”.

Referendumul din Scoţia ne-a arătat cât de bine poate fi instrumentată revolta împotriva „centrului”. Desigur, strategii similare pot fi întâlnite şi în sudul frontierei, în discursul Partidului Independenţei Regatului Unit (UKIP). Însă, în această campanie, elementul naţional a contribuit la canalizarea energiei populare împotriva unui Westminster transformat într-un simbol al puterii îndepărtate şi ostile. Şeful guvernului scoţian, Alex Salmond, a valorificat la maximum această oportunitate. Antiteza între „echipa Scoţiei” şi „echipa Westminster” a fost o dominantă a campaniei pro-independenţă purtate de Salmond şi aliaţii săi. 

Apoi, am asistat la o criză în interiorul mişcării de stânga. Naţionaliştii au zugrăvit o ţintă atrăgătoare pentru partizanii statului-providenţă: o Norvegie idealizată, purtătoare de oportunităţi încă neexplorate ori greu de imaginat. Independenţa urma să deschidă o scurtătură sigură către acest model. Mulţi dintre alegătorii laburişti scoţieni au păşit pe ea, obosiţi de luptele purtate – adesea, fără succes – în interiorul Regatului Unit. S-au întâlnit acolo cu exponenţii noii stângi, ale căror aspiraţii de echitate erau mai puţin influenţate de tradiţiile epocii industriale. Împreună, au lansat o provocare serioasă la adresa stângii convenţionale reprezentate de Partidul Laburist.

În al treilea rând, s-a văzut că împotriva mesajului independenţei este extrem de greu să creezi o barieră „transpartinică şi nonpartinică”, aşa cum şi-a propus campania pro-unionistă Better Together. Este adevărat că această linie a fost menţinută până la capăt: spre exemplu, oferta vizând accentuarea devoluţiunii de putere („devo-max”), avansată în pripă de establishment-ul londonez când sondajele deveniseră ameninţătoare, a fost una transpartinică. În final, însă, a fost nevoie de mesaje ale partidelor către propriile electorate, iar laburiştii au avut misiunea cea mai dificilă.  

În al patrulea rând, rolul personalităţilor este decisiv în orice proces electoral, chiar dacă votul nu are drept scop selectarea unor lideri. Alex Salmond şi-a confirmat reputaţia de maestru al comunicării publice şi a reuşit un memorabil slalom populist printre argumentele adversarilor. Rivalul său, Alistair Darling (fost ministru de finanţe în ultimul cabinet laburist de la Londra) s-a concentrat asupra demontării tezelor naţionaliste şi a eşuat în a oferi un orizont pozitiv campaniei Better Together. Rigoarea şi sobrietatea l-au expus – pe nedrept, dar asta contează mai puţin – acuzaţiilor de negativism. Pro-unioniştii au fost nevoiţi să apeleze, în final, la cel mai prestigios reprezentant politic al Scoţiei în politica britanică, fostul premier laburist Gordon Brown. Iar acesta nu a dezamăgit: discursul său de la Glasgow, din preziua referendumului, ilustrează perfect modul în care forţa şi emoţia se pot îmbina în aşa fel încât auditoriul să fie purtat dincolo de „Nu” şi dincolo de statu-quo.

În fine, referendumul scoţian ne-a reamintit, dacă mai era nevoie, că o democraţie este solidă atunci când tensiunile apărute din auto-organizarea societăţii civile se atenuează şi dispar imediat ce s-a făcut auzit verdictul votului. De-a lungul campaniei, aceste tensiuni au atins uneori cote îngrijorătoare: datele din sondaje arată că au existat alegători ce au resimţit presiuni sau chiar încercări de intimidare. Majoritatea celor care au reclamat astfel de situaţii erau favorabili rămânerii în cadrul Regatului Unit, în condiţiile în care „strada” şi mediul virtual au fost dominate de partizanii independenţei. La mai bine de zece zile de la verdictul urnelor, reconcilierea pare a fi o realitate. Ea nu înseamnă, însă, demobilizare: în lunile următoare se va concretiza programul „devo-max”, iar iniţiatorii lui ar da dovadă de multă naivitate dacă şi-ar închipui că opinia publică scoţiană îl va aştepta pasivă. Referendumul s-a încheiat, reforma abia începe. 

Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii “Mihail Kogălniceanu”