Caută 
1 MIN
Sub mottoul acesta s-ar înscrie perspectiva mea asupra proiectului ”Surorile Heddei. Susţinerea femeilor artist în teatrul din România şi Estul Europei”: ”Nicio concepţie morală şi nicio formă de artă nu sunt eterne” (Henrik Ibsen). Întâmplător, e chiar mesajul primit într-o „plăcintă” cu răvaş la finalul unuia dintre spectacole.
Cu proiectul menţionat Cristina Modreanu a câştigat un grant norvegian. Proiectul promovează tipologii actoriceşti şi regizorale feminine variate, intenţionând să susţină femeile artist din România, şi facilitează revizitarea teatrului ibsenian prin trei propuneri diferite: Eu. O Casă de Păpuşi (concept şi regie: Carmen Lidia Vidu, Teatrul Odeon şi ARPAS, premiera: 19 iunie 2015), Ibsen Incorporated (scenariul: Mihaela Michailov, regia: Catinca Drăgănescu, Teatrul de Comedie şi ARPAS, premiera: 3 octombrie 2015), Inamicul Poporului (regia: Ioana Păun, premiera: 18 octombrie 2015).
Mă voi referi, pe rând, la primele două spectacole vizionate la Iaşi, graţie FITPTI 2015.
Carmen Lidia Vidu s-a impus printr-un teatru subiectiv (în cazul de faţă, folosirea perspectivei narative la persoana I), prin spectacole – stări de spirit cu proiecţie preponderent naivă, mişcare scenică atent dozată, decor minimalist şi muzică live. Pe parte de coregrafie lucrează cu Ioana Marchidan, aceasta reuşind să imprime o semnificaţie psihologică mişcării scenice. Acum decorul a constat dintr-un leagăn unic şi trei microfoane, fiind conceput în directă asociere cu universul senzorial creat: apropierea ori îndepărtarea de public, în egală măsură cotropitoare.
Pentru regizoare, resuscitarea clasicilor (Cehov, Wilde, Ibsen) devine de fiecare dată pretextul unei rescrieri implicate. Eu. O Casă de Păpuşi pleacă de la o întrebare simplă adresată de personajul masculin redus la o înregistrare (Torvald nu există decât prin voce/ cuvinte în memoria/ imaginaţia Norei): ”Cum de am pierdut dragostea ta?”. Întregul arsenal pus în joc la nivel spectacologic (alternativ, storytelling şi poem rock-simfonic) nu face decât să dezvolte un răspuns contradictoriu la întrebare: ”Te-am părăsit pentru că nu te mai iubeam deloc” şi ”Ai fost ceea ce am iubit cel mai mult pe lume”.
Efectiv, în scenă, apar două prezenţe feminine (actriţa Aura Călăraşu şi soprana Cătălina Antal) completându-se reciproc, întregind imaginea Norei – eu, o femeie într-o lume în care sunt percepută ca fiind odioasă dacă nu accept ca bărbatul meu să devină voinţa şi conştiinţa mea, ori să renunţ la a mai gândi ca o femeie. Aura Călăraşu construieşte o prezenţă scenică electrizantă, prin rostirea percutantă, execuţia impecabilă în materie de mişcare scenică. Prin acest mod de captare a personajului este vizată ocultarea interiorităţii – ascunderea feminităţii reale (trenciul negru, peruca blondă) în semiobscuritate sau prin proiecţie, folosind corpul ca intermediar între eul proiectat şi eul spectator. Şi totuşi scena pulsează de feminitate stăpână pe sine, dar şi disperată, de remuşcare, dar şi de autojustificare, de detaşare, dar şi de emoţie paroxistică reţinută în gesturi lente, ferme, precise. Dezvăluirea emoţiilor se face brusc prin mişcări sacadate, nevrotice din picior pe ritm de rock psihedelic şi adesea prin lacrimi nonmelodramatice şi tăceri. Iar descătuşarea emoţiilor se realizează prin intervenţiile sopranei. Aura Călăraşu e un mesager în acelaşi timp fulminant şi dezamorsat. Nora ei nu e bătrână atât temporal, cât îmbătrânită spiritual. Moartea se apropie ca absenţă a unei motivaţii pentru a trăi, mai mult decât ca boală (în pofida scenariului rescris filmic). În cea de-a doua ipostaziere a Norei, silueta feminină fragilă în rochie roşie de catifea cu trenă şi vocalul incandescent trimit înspre capul enorm de păpuşă (o mască). În final, dualitatea se va reuni, Nora reîntregindu-se simetric din cele două figuri căzute la pământ, peste care se aştern literele ultimelor cuvinte.
Expresionism german şi suprarealism în flash-uri. Siluete alb-negru, umbre, clarobscur, apoi coloristică ce bruschează ochiul prin previzibilitatea presupoziţiilor culturale ce o subîntind (ochi albaştri, ”cap de păpuşă”, rochia roşie de catifea). Naturalism, realism îngroşat, kitsch, dar şi simbolistică (bufniţa, luna, întoarcerea cu spatele), autenticitate, experimental, sobrietate. Dincolo de orice alte referinţe estetice posibile, constanta spectacolelor lui Carmen Lidia Vidu o conferă exprimarea unor teme serioase, grave într-un mod extrem de simplu.
A-ţi părăsi soţul, casa şi copiii nu e uşor. Ne putem imagina împreună cu regizoarea traseul posibil al unei femei care a urmat un drum – a muncit. Însă trebuie să ai un scop pentru care să munceşti, trebuie să ai pentru cine să munceşti. Neînţeleasă, singură, repudiată, femeia alege o cale fără întoarcere, îşi asumă un destin. Toate gândurile ei sunt expuse în timpul construit spectacular prin storytelling şi proiecţie. Etalarea devenirii personajului se face printr-o diminuare graduală a rostirii categorice, glasul îşi pierde din siguranţă. Corporalitatea şi universul interior sunt reţinute într-o imagine modificată prin filtre de videomapare având ca suport chiar corpul actriţei.
Nora nu îi aparţine lui Ibsen, la fel cum Nora nu i-a aparţinut niciodată lui Torvald. Eu nu sunt o păpuşă, nu sunt un produs şi am dreptul să greşesc, să mă (auto)iluzionez, să (re)devin lucidă. Nora e un personaj dual, dedublat între două figuri scenice; Nora e deopotrivă personificată şi dincolo de personaj(e), trecând prin filtrul artistic al regizoarei, dar şi al actriţei, respectiv sopranei. Nora (din storytelling) îşi redobândeşte identitatea pe măsură ce eul generic se risipeşte între şi se recompune din toate instanţele feminine ce urmăresc performance-ul în timp real (eu = ea 1 + ea 2 +… ea n).
Conceptual, nu interesează atât strigătul feminist într-o lume aşa-zis dominată de bărbaţi, cât departajarea dragostei între bărbaţi şi femei. O idee care realmente poate intriga. Dacă există un mod de a gândi feminin/ masculin şi nu ne putem îndoi de asta, dar nici nu putem transforma acest lucru într-un reproş, e nedrept ca iubirea să beneficieze de acelaşi tratament. A iubi masculin/ feminin şi a pretinde să fii iubit după cum consideri că se cuvine venind dinspre partea feminină/ masculină, duce la o veritabilă discriminare şi dezvăluie o societate de păpuşi. Pentru că nu există nimic de genul ”nu mă iubeşti aşa cum se cuvine unei femei/ unui bărbat”, ci doar ”nu mă iubeşti aşa cum îmi convine”, cu alte cuvinte – ”eu nu te iubesc”.
Astfel rezolvăm şi paradoxul din răspunsul Norei: am plecat pentru că m-ai convins că nu te iubesc, însă eu am descoperit că ai fost ceea ce am iubit cel mai mult…
(Eu. O casă de păpuşi, după O casă de păpuşi de Henrik Ibsen, concept şi regie: Carmen Lidia Vidu, distribuţia: Aura Călăraşu, Cătălina Antal, coregrafia: Ioana Marchidan, scenografia: Constantin Ciubotariu, muzica: Ovidiu Chihaia, Teatrul Odeon & ARPAS, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iaşi 2015, Teatru Fix, 8 octombrie)
Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală
