Românii mândri

Eşecul previzibil al naţionalei de fotbal ne aduce în dezbaterea publică, încă o dată, problema inconfortabilă a apartenenţei la o ţară subdezvoltată şi structural coruptă. Cum lamentaţiile, la fel ca şi diatribele vitriolante care însoţesc, ritualic, comentariile celor care au stat pe marginea terenului şi se dau specialişti la spartul târgului (boală incurabilă la noi!), nu-şi au rostul, nefiind decât o defulare primitivă a insatisfacţiei, poate ar trebui să vorbim mai mult despre ceea ce un astfel de insucces pune în evidenţă.

În primul rând, desigur, putreziciunea morală, ruinarea valorilor şi puturoşenia structurală pe care clasa politică şi televiziunile comerciale le-au ridicat la rangul de elemente constitutive ale lumii noastre. Atâta timp cât hoţia şi şmechereala asfixiantă devin etaloane ale succesului, cât distracţia ieftină de pe cablu, spălătoare de creiere, face legea, iar autorităţile locale cheltuie bani pe primele şi salariile unor primate tatuate, cu creier gelatinos, gladiatori famelici plătiţi precum geniile informatice în loc să investească în copii şi juniori, rezultatele nu pot fi altele. Şi, în ciuda  nihilismului comod şi obnubilant potrivit căruia "mai rău nu se poate", trăim totuşi, de peste două decenii, o spirală incredibilă a degenerescenţei şi a umilinţei publice ca români. Nu ştiu cum ar putea fi revizuit statutul pe care fotbalistul român îl are în societatea actuală, dar, evident, de aici pleacă multe rele şi de aici ar trebui să înceapă şi curăţenia. Debecalizarea României este o urgenţă.

Nu-mi voi da, desigur, cu părerea despre ce ar fi trebuit să fie fotbalul românesc sau cum aş fi făcut eu, "marele specialist", mult mai bine treaba pentru care a fost modest plătit Anghel Iordănescu. Nu pot totuşi să nu observ că discuţiile se învârt cam mult în jurul "caşchetei" de general a selecţionerului şi cam puţin fac referire la dezastrul fotbalului românesc din perioada "privatizării" lui din ultimele decenii, sub oblăduirea "Naşului". Jurnalişti care au fost ani buni pe lista de plată a cooperativei lui Mircea Sandu & co. pocnesc indignaţi, precum boabele de popcorn în tigaie, vituperând la adresa federaţiei şi a celui ales în locul "Baciului" cu care mafia dăduse deja mâna. Douăzeci şi cinci de ani de activitate ilegală a FRF (asociaţie fantomă care nu îndeplinea condiţiile legale de funcţionare), distrugerea completă a competiţiilor şi infrastructurii fotbalistice pentru copii şi juniori, aranjamentele murdare cu Blatter, hoţia prezumată la o sută de milioane de euro făcută, împreună cu Sorin Oprescu, la Arena Naţională precum şi gaura de 16 milioane de euro lăsată FRF-ului la plecare fac, neîndoielnic, din Mircea Sandu principalul vinovat de decăderea profundă a fotbalului românesc. Şi, alături de el, desigur, banda de haimanale de la cluburi care au patronat, în tot acest răstimp, escrocherii cât casa, hoţii şi ilegalităţi acoperite cu insolvenţe. Şi, uneori, cu ceva luni de relaxare la penitenciarul de minim deranj de la Poarta Albă. De unde să scoţi, în astfel de condiţii, jucători profesionişti, serioşi şi dedicaţi cauzei naţionale? De unde antrenori de clasă, care să accepte să lucreze la un sfert din salariul unui antrenor de naţională? De unde experienţă de joc când faci doar tuşa la echipe de mâna a doua sau vii dintr-un campionat mânărit şi cu rezultate aranjate?

Nu ştiu ce vor face în continuare federaţia şi Răzvan Burleanu, dar ştiu că au lansat un program de construcţie a unor centre de copii şi juniori finanţat în parteneriat cu primăriile care au pus la dispoziţie terenuri. E un început. Ştiu însă că lui Franz Beckenbauer i-au trebuit mai mult de zece ani de investiţii şi sprijin financiar şi logistic nelimitat pentru a revitaliza fotbalul german. Va avea cineva, în România, o astfel de şansă şi un astfel de sprijin necondiţionat? Că fără asta rămânem în continuare la vaiete şi tânguiri, la răcnete, la înjurături birjăreşti şi scuipaţi.

Europenele din Franţa au arătat, totuşi, şi ceva bun: un public românesc neaşteptat de educat şi elegant, care a dat clasă multor altor ţări mai civilizate decât noi. Cu excepţia unor mardeiaşi de la galerii de declasaţi ale "granzilor din Capitală", hominizi beţi şi tatuaţi care şi-au spart capetele între ei şi care au arătat, la fel ca bestiile post-sovietice de la Marsilia, că ştiu cum să înşele vigilenţa paznicilor francezi pentru a arunca material pirotehnic pe teren, restul spectatorilor români au fost o adevărată bucurie arătând o neaşteptată civilitate şi fair play. Este, neîndoielnic, prima manifestare fotbalistică internaţională de asemenea anvergură, la care există un public românesc, nu doar insuliţe de suporteri pierdute în marea de spectatori de alte naţionalităţi. Echipaţi cu produsele lansate pe piaţă de o întreaga maşinărie comercială de însemne patriotice (tricouri, flamuri, steguleţe de maşini, peruci, eşarfe etc.) românii aflaţi în tribune într-un număr impresionant (în jur de douăzeci de mii), care au acoperit aproape 4 kilometri din Paris la marşul suporterilor, ne-au arătat, celor de acasă şi lumii întregi, că mai există speranţă. Că mai există români care nu sunt blazaţi, scârbiţi de ţara lor şi atoateştiutori în negativitate. Că pot fi şi români spălaţi, educaţi şi civilizaţi, care să nu ezite să-şi arate mândria că aparţin unei limbi şi unei culturi ce îşi merită locul pe drept în Europa. Că pot exista suporteri euforici fără aportul inevitabil al excesului de alcool şi că mâhnirea poate fi asumată cu decenţă şi demnitate. Căci, în ciuda eleganţei şi entuziasmului lor molipsitor, mâhnirea a fost inevitabilă.

De aceea, pentru că în tribunele franceze, de la Paris şi Lyon, am văzut chipul divers al altei Românii, al românilor care au stat ore în şir la coadă să voteze, al românilor care muncesc, fie la Iaşi sau Cluj, fie la Torino, Madrid, Londra, Montreal sau Chicago, al românilor care se spală şi nu se tatuează, al românilor care nu stau neapărat, la patru cuvinte, cu organul reproducător bărbătesc în gură, care nu sunt personaje din "Las Fierbinţi" sau şmenari analfabeţi din legislativ, în fine pentru că am văzut că mai sunt încă români cărora nu le e ruşine de ţara lor, ci doar de politicienii şi escrocii care o stăpânesc, putem spune că acest campionat ne-a dat şi motive de bucurie şi speranţă. Putem aştepta încrezători ca gladiatorii să înveţe să muncească şi să-şi asume hotărârea şi onoarea de a ajunge la nivelul spectatorilor lor.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor