Caută 
4 MIN
A face comparaţii valorice între sporturi, este o întreprindere lipsită de sens: fiecare cu tradiţia, aria de răspândire şi popularitatea lui
Punct de pornire, un editorial scris acum câteva zile în “Gazeta Sportului” de către Ovidiu Ioaniţoaia, unul dintre maeştrii presei sportive de astăzi. Ideea era că multă lume ridica în slăvi performanţa rugbiştilor la Cupa Mondială (o victorie şi trei înfrângeri, dar victoria aia, istorică şi antologică!) şi luau în derâdere calificarea fotbaliştilor la Cupa Mondială. Această distorsiune a fost crăcănată şi mai tare de către maeştrii “răutăcismelor” (vorba lui Hagi), ajungându-se la absurda antiteză stejari – corcoduşi. Este momentul unui stop-cadru. Specialistul în fotbal şi specialistul în rugby sunt specimene diferite. Cei mai mulţi dintre oamenii de rugby, urmăresc şi apreciază fotbalul (ba chiar subsemnatul cunoaşte oameni care îl îndrăgesc), însă procentul oamenilor de fotbal care îndrăgesc rugbiul nu cred că depăşeşte 50 %. Este, de asemenea, foarte posibil ca dendrologii de ocazie să fie recrutaţi mai degrabă din stirpea celor decepţionaţi de starea fotbalului, nu dintre fanii rugbiului. Adâncind problema la zona restrânsă “mass-media” aflăm nişte lucruri interesante: cel mai mare comentator sportiv român din toate timpurile, Ioan Chirilă, a recunoscut că nu-i place rugbiul. Mai mult, că nu-l înţelege şi singurele momente care îl fac să vibreze sunt exploziile liniei de treisferturi (se scrie legat!). Şi că, vrând să se documenteze mai mult asupra acestui sport cu reguli complicate şi cu multe discontinuităţi, a aflat de la un specialist că “pentru a înţelege rugbiul, trebuie să ştii ce se petrece într-o grămadă. Ori, dacă n-ai practicat acest sport, n-ai cum să înţelegi asta”. E o optică exagerată fără îndoială, dar care separă lumea rugbiului de alte lumi. Cristian Ţopescu, regele neîncoronat al transmisiilor TV, a comentat aproape toate sporturile în afară de rugby. Pentru disciplina aceasta cu balonul oval (oamenii de rugby te corectează dacă îi spui “minge”) au existat ziarişti specializaţi: Dimitrie Callimachi, Geo Raeţchi, Tiberiu Stama (pe hârtie), Anton Groman, Ninel Todan (pe sticlă). Şi pentru că vorbesc despre colegi de breaslă, este corect să fac şi câteva precizări la persoana I. Prima cronică pe care am făcut-o la ziar a fost de rugby şi noroc că n-am avut la dispoziţie decât vreo cinci-şase rânduri că pe atunci eram la fel de novice ca mulţi alţii în acest sport. Mai târziu, volens-nolens a trebuit să mă familiarizez cu acest sport şi lucrul acesta durează de aproape două decenii. Nu ştiu nici acum ce se întâmplă în grămadă, însă am învăţat multe lucruri. Nu totul, dar nu mi se pare chiar atât de complicat acest izvor de satisfacţii ascunse.
Pe un plan mai amplu, diferenţa între rugby şi fotbal este una de popularitate şi această popularitate depinde mai puţin de complexitatea regulamentului, ori de discontinuităţile jocului, cât de aria de răspândire sau de fixaţia valorilor. Mai exact, într-o zi de graţie naţionala de fotbal a României poate învinge Argentina lui Messi. “Stejarii” nu pot bate, din păcate, echipa Noii Zeelande şi n-au făcut-o nici în vremurile în care Franţa, Irlanda, Anglia sau Wales au plecat învinse de la Bucureşti. Scara valorilor este mult mai strictă la rugby, iar surprizele sunt rare. Lucruri pe care amatorul de rugby le ştie bine şi de aceea nu este gelos pe fotbal. Ovidiu Ioaniţoaia are, fără îndoială, dreptate să fie amărât de desconsiderarea de care se are parte naţionala de fotbal, dar evită cu greu tendinţa de a desconsidera cealaltă parte.
Tot în aceste zile, preşedintele Federaţiei Române de Tenis de Masă, Cristinel Romanescu, a reuşit performanţa de a pune fotbalul şi rugbiul în aceeaşi oală, regretând amarnic că performanţa campioanei europene Eliza Samara este submediatizată, în raport cu o “calificare ruşinoasă” (fotbal) sau o “necalificare” (rugby). Mai ales că România, alături de Rusia, este singura echipă fără chinezoaice naturalizate. Discuţia asta este suficient de lungă. Tenisul de masă din România a fost prima disciplină care a realizat performanţe excepţionale în anii ’50 (prin pe-nedrept-uitata Angelica Rozeanu), iar dacă sportul acesta a pierdut din popularitate, de vină este taman explozia asiatică începută în anii ’60 şi continuată până astăzi. Viteza jocului a crescut fantastic şi sportul a devenit mai puţin telegenic din acest motiv. Dar de aceasta nu sunt de vină marile campioane care au urmat, Maria Alexandru, Olga Nemeş, Otilia Bădescu şi, bineînţeles, Eliza Samara.
Cu alte cuvinte, fiecare sport are parametrii săi de tradiţie, răspândire, popularitate şi a le pune în balanţa comparaţiei este o întreprindere lipsită de sens.
