Solidaritate: Paşi peste graniţă (FNT 2013)

Între scenă şi public, se instalează, impasibilă, de nezdruncinat în montările clasice, din ce în ce mai fragilă şi mai îndoielnică astăzi, ”linia de demarcaţie” sau graniţa invizibilă ce separă/ uneşte cele două instanţe spectacologice de bază. ”Solidaritate”, producţie a Teatrului ”Radu Stanca” din Sibiu, un spectacol realizat de Gianina Cărbunariu pentru Festivalul de la Avignon de anul viitor, prezent şi la Bucureşti, în cadrul FNT 2013 (distribuţia: Ofelia Popii, Marius Turdeanu, Ciprian Scurtea, Florin Coşuleţ, Diana Fufezan, Mariana Mihu, Adrian Matioc, Cristina Ragos, Ali Deac), începe tranşant cu o punere în discuţie a chiar graniţei invizibile. Pe cortină sunt proiectate numere, în acelaşi timp citite cu glas percutant. Prima parte a spectacolului devine o licitaţie a locurilor de spectator, actorii îşi revendică porţiuni întregi din sală, manifestându-şi în mod ostentativ propria teatralitate: suflete de spectator scoase la mezat în cheie comică, care ar fi scopul?

Teatrul regizat de Gianina Cărbunariu nu apare de două ori la fel. Semnătura regizoarei nu este de recunoscut în niciunul dintre spectacolele ei: interesată de trecutul recent şi de analiza efectelor anumitor fenomene asupra românilor (comunism, fosta Securitate, arhiva dosarelor şi teroarea exercitată), de această dată îşi canalizează atenţia asupra prezentului şi a modului în care o masă de oameni s-ar putea transforma (sau nu) din simpli spectatori în actanţi. În toate regiile sale, artiştii interpretează incredibil de dramatic. Acum, altfel decât în alte situaţii, soluţiile de regie propuse sunt inedite, aproape şocante, sfidând imaginaţia – e suficient să numesc o cruce încadrată într-un mediu transparent, prin care cad bilele unei loterii; un sicriu descoperit, cu un cadavru în perfectă stare şi la vedere, dezamăgit post-mortem de hotărârile propriului fiu şi care ia parte la dezbaterile scenice; un panou de proporţii, acoperit cu neoane fluorescente care stă să cadă peste artişti – deasupra întregii scene veghind, ca într-un cimitir, la altitudine, ”cerul înstelat” indiferent (luminile sunt albastre); o Ofelia Popii învălătucită în cortina în trei culori, târând-o cu forţă în culise, odată ce şi-a încheiat zicerile. În permanenţă, se jonglează cu realitatea românească, expunând şi ridiculizând atât o situaţie de fapt (zidul construit la Baia Mare pentru a-i separa pe rromii din comunitate de şoseaua principală şi, cu acest prilej, demagogia consiliilor de judeţ ori locale, violenţa în formă brută a omului de rând, problema stringentă a absenţei locurilor de muncă, pe scurt lipsa oricărui viitor), cât şi funcţia actorului, textul ori deciziile regizoarei. Modalităţi ale teatrului postdramatic, expuse cu lejeritate, într-un discurs scenic frânt, lipsind deliberat mesajul unic, legătura dintre pasaje, integrarea actorului în propriul rol.

Dacă ar fi să căutăm un motiv al întregii reprezentaţii, acesta ar putea fi dat de ceartă. Între personaje, fie ei membri ai vreunui consiliu sau ai vreunei familii, în orice grup, mai apoi între actorii care dau curs respectivelor personaje, relaţiile interumane denotă discordia, animozităţi profunde, lipsa armoniei. Într-o societate în care demnitatea, respectul de sine şi integritatea sunt puse în joc, oamenilor nu le mai rămâne decât conflictul dintre ei. Scăderea stimei de sine va conduce, aproape inevitabil, la un ochi iscoditor aruncat în curtea vecinului, la manifestări tot mai grosiere ale trufiei, la lupta cu un adversar închipuit – de la cei din imediata apropiere şi până la o filă de jurnal.

Scopul acestei reprezentaţii devine acela de a expune cu luciditate o realitate îngrozitoare. Oare ce vor înţelege participanţii la Festivalul de la Avignon despre români? În FNT, eu am înţeles că există oameni capabili a se privi în oglindă cu un deget îndreptat ameninţător înspre celălalt, că poate fiecare popor are un destin şi că românii au avut întotdeauna destinul pe care şi l-au ales, şi pe care îl merită. Cum nimeni nu are curajul să urce pe scena Gianinei Cărbunariu şi niciun spectator nu va deveni vreodată actant în spectacolul ”Solidarităţii”, îmi amintesc diverse situaţii la care s-a întâmplat să asist şi constatările ulterioare – lipsa de simţ civic a acestui popor mă absoarbe. În plus, românul este descurcăreţ, versatil şi pragmatic.

În ciuda soluţiilor regizorale ingenioase, a programării scenice fără cusur, a teatralităţii debordante, lipsa de solidarizare cu scena, în cazul acestui spectacol, dă de gândit. Ce încearcă să demonstreze Gianina Cărbunariu? Pentru că acum nu mai este vorba de trecut, ci de chiar prezentul pe care îl trăim. Spectatorul este prins în plasa propriilor închipuiri: graniţa este pusă la îndoială dinspre scenă, pentru ca publicul să o reinstituie mai ferm ca niciodată. Momentul cel mai intens nu este nici pe departe cel în care cadavrul scriitoarei dă indicaţii testamentare, ridicându-se din sicriu, ci acela când la chitară şi vocal este intonat imnul naţional. Atunci când reacţiile pozitive le egalează pe cele negative, orice posibilitate de apel devine sterilă. Nimic nu este acum mai barbar decât neutralitatea faţă de ceea ce ar trebui să le aparţină. Diferenţa dintre omul civilizat şi cel barbar, printre altele, trimite la un calcul just al şanselor proprii. Şi la recunoaşterea de sine. Acest spectacol nu este despre, ci pentru români, numai că aceştia nu îl văd. Şi e normal să se întâmple astfel: când ceva se petrece mult prea aproape, trece întru totul neobservat.

Lecţia despre solidaritate (preocupare faţă de ceilalţi, consens) ne învaţă cum să facem paşi peste graniţa dintre scenă şi auditor, dintre rol şi actor, dintre civilizaţie şi barbarie. Astfel că spectacolul se impune în primul rând conceptual – teatrul Gianinei Cărbunariu, neinstituind o nouă ordine estetică, argumentează idei şi aduce în vedere realităţi. Actual prin realităţile mimate sau chiar prin combinatorica scenică, umple sala de tineri şi discută despre graniţe într-un foileton lipsit poate de supradimensionările estetice ale unui Afrim, cu toate acestea multifaţetat între realitate scenică şi teatralitate actoricească, pe de o parte, realitatea publicului şi ipocrizia acestuia, pe de altă parte. Pentru că a refuza să te priveşti în oglindă este, fără îndoială, o formă de ipocrizie.