Caută 
4 MIN
Poate că într-o bună zi vom avea o finală românească într-un turneu de Grand Slam. Nu pare deloc o utopie: tenisul feminin românesc înseamnă, astăzi, ceva mai mult decât cel belgian dinaintea apariţiei tandemului Kim Clijsters – Justine Henin.
La o săptămână după încheierea ultimului turneu important din sezonul 2013 al tenisului feminin, ecourile anului excepţional al Simonei Halep nu s-au stins. “Ziarul de Iaşi” a primit unele critici privitoare la titlul dat la ultima victorie a Simonei, cea de la Sofia: “Simona Halep, imperială!” Bine că n-aţi scris şi “fabuloasă”, posta un cititor pe site-ul nostru şi avea dreptate. Lucruri comune. În acelaşi timp, epitetele bombastice sunt prea puţine şi prea sărace pentru a ilustra o performanţă în care nu credea nimeni la începutul anului, decât poate tânărul antrenor venit direct de pe teren, Andrei Mlendea, managerul Virginia Ruzici şi, însăşi Simona. S-a mai folosit şi epitetul “superba Simona”, nimic ieşit din comun pentru o fată de înălţime medie, simpatică şi cu nişte ochi verzi minunaţi. Dar performanţa este într-adevăr superbă, cu atât mai mult cu cât a fost întregită în ceva mai mult de şase luni şi nu trebuie nici minimalizată, nici maximalizată. După cum spunea acelaşi Mlendea (înlocuit, ulterior, de un antrenor mai experimentat, Adrian Marcu), Simona a câştigat şase turnee, cu unul mai puţin decât Serena Williams, dar îţi pui întrebarea: ce turnee a câştigat Simona şi ce turnee a câştigat Serena? Două dintre cele şase victorii (să zicem s’Hertogenbosch şi Budapesta) nu valorează împreună mai mult decât o altă realizare a constănţencei: semifinala de la Roma, deschizătoare de pârtie.
Să remarcăm un aspect, dincolo de cele şase victorii, pe tot soiul de suprafeţe, mai puţin evidenţiat: în jumătate de an, Simona Halep a devenit cea mai bine clasată jucătoare română, trecând ca trenul Intercity pe lângă fosta lideră, Sorana Cîrstea. Ei şi ce mare brânză mai este să fie cea mai bună româncă în tenis? Păi este brânză mare de tot, fiindcă România are acum patru jucătoare în Top 100, iar cu câţiva ani în urmă, avea opt fete, capitol la care nu era depăşită decât de trei ţări din Europa. Să fii numărul 1 în România este un lucru remarcabil, mai ales că jucătoarea pe care Simona a salutat-o din mers a înregistrat şi ea un sezon remarcabil, chiar dacă n-a avut nicio victorie de turneu. Sorana are, însă, o finală la Toronto, care înseamnă poate ceva mult decât semifinala Simonei de la Roma.
O întrebare pe care unii şi-au pus-o este ce gândeşte şi simte Sorana despre ascensiunea colegei sale de juniorat. “Îşi roade unghiile de ciudă”, spun răutăcioşii, “se bucură sincer de succesul prietenei sale”, spun alţii. Şi am aşteptat cu interes apariţia unui interviu cu Sorana, în vremea Simonei. Acest interviu a apărut în această săptămână într-un ziar de specialitate, iar răspunsul Soranei la întrebarea de mai sus a fost, firesc, cel de-al doilea. Sorana Cîrstea este o jucătoare foarte talentată, poate mai talentată decât Simona, o jucătoare de cu totul alt profil: serviciu puternic, veniri dese la fileu, căutarea liniilor câştigătoare. Punctele ei sunt mai puţin laborios construite, de aici provine inconstanţa şi poate şi dintr-o constituţie psihică mai labilă, la care trebuie lucrat. Nerealizările Soranei (“un salt mai micuţ”, după cum mărturiseşte chiar ea) creează multe discuţii. Susţinătorii brunetei din Târgovişte spun că a avut parte de multe accidentări (dar cine nu a avut într-o ţară în care medicina sportivă este repetentă?), iar alţii, fără a o cunoaşte, îi pun etichete maliţioase: “E fiţoasă. Poate frivolă, îşi foloseşte talentul ca să ajungă în prim-plan. Tânărul antrenor Victor Ioniţă, un băiat de zahăr, nu poate face faţă nazurilor ei”, zic gurile rele. S-a uitat însă faptul că Sorana a mai fost odată în Top 30, după care a alunecat un an în afara primei sute. A avut ambiţia să reia urcuşul, cu paşi mărunţi, cum îi place, şi iat-o acum la poarta primelor două decade. Serena Williams a spus public, după ce a învins-o la Toronto, că ea poate fi viitorul număr 1 mondial şi ne place să credem că n-a spus-o numai din complezenţă.
Aceste rânduri nu vor să reprezinte o pledoarie pentru Sorana, în raport cu Simona. Dobrogeanca este acum mai bună şi îşi merită poziţia câştigată în ranking-ul tenisului feminin. Foarte multă lume îşi exprimă speranţa că, poate chiar în 2014, Simona va reuşi să câştige, la peste trei decenii de succesul singular al Virginiei Ruzici, un turneu de Grand Slam. Va fi extrem de greu, dar nu imposibil, spun cei mai mulţi (un alt lucru comun!). Daţi-mi voie să exprim o speranţă şi mai nebună: că într-o bună zi vom avea o finală românească într-un turneu de Grand Slam. Vi se pare o utopie pentru o ţară ca România? Dar tenisul eminin românesc înseamnă, astăzi, ceva mai mult decât cel belgian dinaintea apariţiei tandemului Kim Clijsters – Justine Henin.
