Sub semnul lui Leopold Bloom

Ne terminasem de băut paharele şi ne pregăteam să părăsim barul. I-am făcut semn chelnerului să aducă nota de plată. După ce am achitat consumaţia, ne-am ridicat de la masă şi-am ieşit. Vântul se mai potolise. Am cotit la dreapta, în direcţia oraşului. Ajungând la mijlocului podului, ne-am sprijinit de balustradă şi ne-am făcut unul altuia câte o fotografie. Sub pod, doi oameni ai străzii, ghemuiţi pe nişte cartoane, îşi luau micul dejun…

Am mers un timp tăcuţi unul lângă altul, fiecare meditând la ale sale. Piaţa era aproape pustie. Câţiva porumbei gângureau la picioarele de bronz ale lui James Joyce, surprins într-o postură meditativă, cu bărbia sprijinită în mâini, cu privirea aţintită undeva spre port. Doi pescăruşi stăteau cocoţaţi pe cartea cu pagini de bronz coclit de vreme pe care James o ţinea deschisă pe genunchii săi în timp ce alţi doi se legănau pe umerii săi ascetici, deschizându-şi şi închizându-şi aripile, în orice clipă parcă gata să-şi ia zborul…

„Iată ce înseamnă posteritatea, spuse ziaristul. Oare ce ar fi spus Stephen Dedalus văzându-l pe Joyce acoperit de găinaţ?”

„Ar fi ridicat din umeri, ce să spună?! Sau poate s-ar fi gândit că, în fond, deposedată de subiect, eternitatea e un fleac…”

„Vorbeşti de lup şi lupul e la uşă”, murmură însoţitorul meu, arătându-mi un local cochet, unde puteai comanda ciorbă de potroace sau rinichi de berbec la grătar… Deasupra am văzut legănându-se în bătaia vântului şi firma Leopold Bloom…

„Ce-ar fi să intrăm şi să termin povestea…”

Am intrat: ne-am aşezat la o masă mai retrasă şi am comandat două porţii de rinichi prăjiţi după reţeta Joyce, cu garnitură de cartofi… Ne-am încălzit gâtlejurile cu câte un grog marinăresc…

„Cazul a căpătat o întorsătură neaşteptată, spuse el. Localul avea o dublă destinaţie. Ziua funcţiona ca magazin cu regim de consignaţie, iar noaptea, drept loc de întâlnire a unei secte ce preluase o parte din preceptele eunucilor… Casele de rugăciune ale vechilor scopiţi, din pricina anumitor ritualuri (adepţii se învârteau în cerc, până când cămăşile albe, lungi până în călcâie, cu care erau îmbrăcaţi, se umflau ca nişte vele – purtau denumire de „corăbii”). Vechii adepţi plecau de la premisa că răul suprem o reprezintă plăcerea carnală. Pentru ei procreaţia, în general, avea conotaţii luciferice. Căderea în păcat a lui Adam nu trebuia să fie repetată la nesfârşit. Exista o cale de îndreptare, prin intermediul sacrificiului. Pornind de la anumite pasaje ale Evangheliei lui Matei, dar şi celei a lui Luca, ei considerau gestul lor drept ofrandă adusă Casei Domnului. În capitolul cinci al Evangheliei lui Luca, Iisus spune: „Eu însă vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o dorească, a şi săvârşit un adulter în inima lui. Iar dacă ochiul tău drept te duce la păcat, smulge-l şi aruncă-l de la tine; căci îţi este de folos să piară unul din mădularele tale, dar să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Şi dacă mâna ta dreaptă te duce la păcat, taie-o şi arunc-o de la tine; căci îţi este de folos să piară unul din mădularele tale, dar să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă…” Nici mâna, nici ochiul, nici buzele, nici limba nu păcătuiau de la sine, ci ele ”cădeau” în păcat ispitite de diavolul ascuns în om. Şarpele păcatului sălăşluia într-un singur loc din trup, loc ce trebuia extirpat. Sacrificiul era urmat de revelaţie. O dată cu închiderea rănilor, se deschidea calea spre dubla iluminare. Una pentru trup, alta pentru suflet. Iluminarea pentru trup însemna acumularea bogăţiilor lumii, iar calea pentru suflet, atingerea sferele cereşti. Adepţii foloseau în interiorul sectei un limbaj bazat pe simboluri biblice. Astfel, operaţia de castrare purta numele de „botezul prin foc” sau „albire”, în sens de purificare, iar cei care urmau această cale deveneau „hulubi albi”. Operaţia era realizată prin parcurgerea mai multor trepte iniţiatice: prima se numea „pecetea mică” şi se realiza prin extirparea testiculelor la bărbaţi, şi a labiilor la femei. A doua etapă purta numele de „marea pecete” sau „pecetea imperială”, care presupunea retezarea falusului („cheia de la lacătul beznei”) de la rădăcină, sau a clitorisului la femei…. A treia, presupunea extirparea mameloanelor, iar a patra, decuparea din coapsa adeptului a unui triunghi din piele, în mijlocul căruia era înfierată o elipsă, ce simboliza ochiul divin. Ritualurile nocturne, dansul extatic se efectuau sub supravegherea mai marelui castei, care purta numele de cârmaci, care avea o autoritate absolută asupra tuturor adepţilor. Sacrificiile se făceau fie pe „corabie”, fie într-un alt loc, cu conotaţii simbolice. (Mormintele marilor timonieri, în apropierea cărora, fuseseră înălţate bisericile scopite deveniseră locuri de pelerinaj, dar şi de sacrificiu.) Răstălmăcind cuvintele evangheliştilor, adepţii sectei ajunseseră la concluzia că pentru a putea propovădui învăţătura lui Iisus, apostolii au fost iniţiaţi din timp în această taină. În Evanghelia lui Matei, Iisus le spune ucenicilor: „Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai acei cărora le este dat…” Şi cui îi e dat cuvântul? Să ascultăm: ”Fiindcă sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni care au fost făcuţi fameni de către semenii lor; şi sunt fameni care s-au făcut singuri fameni pentru împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească…” Conform învăţăturilor adepţilor, apostolii, ar fi „primit” şi ei lumina Domnului trecând prin cel de-al doilea botez. Adepţii s-au constituit ca sectă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Rusia şi Letonia, la Riga, învăţătura lor s-a răspândit pe o arie destul de largă în următorul secol, când secta a devenit foarte puternică, mai ales din punct de vedere financiar. În anul 1722 a avut loc un proces răsunător, când un număr de circa 246 de adepţii au fost judecaţi pentru erezie, iar în 1929, a avut loc un alt proces, care a avut un răsunet de masă. În zile noastre, în Caucaz, mai există un număr mic de adepţi, care urmează preceptele vechii secte, fără însă să apeleze la castrare. Pseudoscopiţii sau eteroscopiţii apăruţi la Ancora albastră au încercat să reînvie o parte din tradiţiile „hulubilor albi”. Ei considerau eterul drept forţa motrice a morţii şi a vieţii. Tot ce era legat de materie, era legat şi de păcat. Eterul era pur, populat de cete de îngeri şi arhangheli, care, având o natură neutră, nu cunoşteau ispitirea. Ei mai considerau, de asemenea, că între trup şi suflet există un cordon ombilical de natură sinergetică, şi că pentru purificarea sufletului ce se întoarce în eter („uterul etern”), mai întâi trebuie purificat trupul, care rămâne în mormânt. Şi pentru ei, ca şi pentru vechii adepţi, păcatul suprem o reprezenta satisfacţia carnală. Spre deosebire de înaintaşi, eteroscopiţii considerau că blestemul ce plana asupra lui Adam nu putea fi ispăşit decât după venirea Apocalipsei, când morţii aveau să ”capete” o nouă viaţă.Ţinând cont însă că legătura dintre trup şi suflet nu poate fi ruptă nici măcar după moartea fizică şi că sufletul preia „pe umerii săi” păcatele trupului, acesta trebuie purificat înainte de a fi redat ţărânei… Cum adepţii lor erau încă foarte puţini (în ciuda strădaniilor, secta nu a reuşit să câştige decât foarte puţini prozeliţi), sectanţii s-au gândit că dacă nu pot să-şi facă adepţi printre cei vii, atunci măcar să-i izbăvească pe cei morţi de păcatul săvârşit, pentru ca la Judecata de Apoi, trupul lor să nu se deosebească de etericele trupuri ale serafimilor ce planau în înălţimi. Primul sacrificiu a avut loc de Duminica Tomii, în 1991, la slujba de seară, când se citeau canoanele. În timp ce preotul cădelniţa mulţimea de capete plecate, în biserică a pătruns un bărbat uscăţiv, îmbrăcat în scurtă de piele neagră şi pantaloni strălucitori de culoare beznei. Necunoscutul s-a apropiat de racla în care se aflau moaştele unui sfânt şi a început să-şi lepede îmbrăcămintea, aruncând-o la picioarele mulţimii. Rămânând gol (la intrare în biserică, omul îşi scosese şi încălţămintea), necunoscutul, cu o mişcare scurtă, şi-a retezat „podoaba bărbătească”, a fluturat-o în aer şi aruncat-o peste raclă. Conform declaraţiilor martorilor oculari, pe care le-am citit în presă, automutilatul, intonând un psalm, a început să se învârtă în spirală, din ce în ce mai repede, invocând numele Sfântului Duh şi executând din loc în loc sărituri neaşteptate, până s-a prăbuşit mort lângă altar. Credincioşii au calificat „gestul” drept semnul unui blestem ce urma să se abată nu numai asupra locului, ci asupra întregii lumi creştine. Nici până astăzi poliţia nu a reuşit să identifice necunoscutul care s-a sinucis acolo. 

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist