Caută 
1 MIN
Dar Lică dă înainte ca câinele prin băţ: nu şi nu. Turuie şi turuie, cu mulţi de „pă” şi „ăla” în vorbire, că, vezi Doamne, trecuse de la „ceala” la „ăla” şi acum era cu o clasă mai sus, bucureştean get-beget coada vacii.
Într-o amiază călduţă, stăteam cinci bărbaţi la o răspântie, la taifas, când încep să bată clopotele a mort. Aşteptând să se facă linişte, căci biserica e la doi paşi, oamenii îşi aprind ţigările şi încep să pufăie liniştiţi. Trasul clopotelor „în dungă” durează destul de mult; se vede treaba că Petrică, cristiacul, primise un bacşiş gras de la rudele mortului şi acum bătea clopotele mai să le crape. În fine, dangătul încetează.
– Măi Petrică! strigă nenea Mihai înspre turla bisericii. Cine-o murit, bre?
Petrică scoate capul buhos, cu ochi de somnambul, pe una din ferestruicile clopotniţei:
– Mitică Balan, bădie Mihai.
– Care Mitică Balan?
Dar Petrică nu mai răspunde. Începuse deja să coboare scările turlei. Se auzea până la noi duduitul paşilor şi trosnetul uscat al scărilor de lemn.
– Mă-ta de năuc! zice nenea Mihai, căci Petrică avea faimă de vântuit la minte.
– O fi rudă cu Câr-Bâr, zic.
– Da’ de unde! face a lehamite nenea Mihai. Câr-Bâr îi venetic, n-are neamuri pe la noi.
Atunci nenea Sandu întreabă:
– Nu cumva Mitică Balan îi ceala de lângă Ichimeşti? Are o casă parcă pălită de bombe.
– Nu, bădie Sandule, face Bâzgă ţiganul. Aceala nu-i Mitică, îi Costică Balan. Stă gard în gard cu mă-sa, băbuţa ceea… Profira, care se ţine cu mâna de şold când merge: şovâlc-şovâlc! Şi-i crăcănată că-i poate trece câinele cu tot cu jujău printre picioare. N-o ştiţi? Are ea un bariz verde ca buratecul…
– Nu, spune hotărât nea Sandu. Mitică Balan, nu Costică, e-un zdrahon de om, cu toate că era lingav când era mititel. Că mamă-sa, vai! Băietu’ şi băietu’!
– Da’ pe urmă o crescut, slavă Domnului, şi era bine sănătos. Era acu’ cel mai mare din clasă (suntem de acelaşi leat), că dom’ţător Stănciulescu îi zicea: „Bă, dănacule, bă! Ce mă fac eu cu tine, fire-ai al dracu’, că tu eşti ca măgarul între oi, bă”!
– S-ar putea să fie aşa cum zici mata, dădu înapoi Bâzgă. Că acuma, cu atâţia venetici în sat, nu-i mai ştii pe toţi. Dar la figură nu se prea aruncă în partea Bălăneştilor, care-s oameni frumoşi. Ista parcă-i făcut de-un ozbec. Şi mai are şi dinţii din faţă stricaţi.
– Vorbiţi prostii. Pă mine mă doare la bască, dar Mitică Balan, adică Dumitru Balan mai bine zis, e ăla de lângă pod la Pachef. Mi-a zis Virginica lui Fănică că i-a zis Virginica lui nea Ion (că na, Fănică-i om de casă la ei) că săracu’ nea Dumitru gogea de vreo şease luni. I s-a umflat burta cât o bute, că puteai bate darabana pă ea. M-am întâlnit aseară cu ăsta al lui Carnariu. Se ducea la popă, să vină să-i citească lui nea Dumitru. Asta-i, mă, nea Sandule!
Ceilalţi aruncăm priviri scurte către nea Sandu. Urmează câteva clipe grele, tăcute, apoi nea Sandu:
– Ia ascultă, măi flăcăuaş, dacă eu spun una, aşa-i. Ce te bagi tu?
– Cum să fie aşa, dacă nu-i. Nu-i!
– Dacă-i aşa, măi, n-auzi? o coteşte ca la Ploieşti ţiganul.
Dar Lică dă înainte ca câinele prin băţ: nu şi nu. Turuie şi turuie, cu mulţi de „pă” şi „ăla” în vorbire, că, vezi Doamne, trecuse de la „ceala” la „ăla” şi acum era cu o clasă mai sus, bucureştean get-beget coada vacii. În fine:
– Ascultă, măi ţâcă, zice nea Sandu pierzându‑şi răbdarea. Vezi că am şi eu o leacă de sânge-n puţă. De ce eşti nespălat şi nu vrei să înţelegi? Dacă noi iştia de aici zicem că aista-i Mitică Balan, aista-i, înţelegi?
Când nea Sandu zice vorba asta, nespălat, înseamnă că-i ca taurul când zvârle ţărna cu copita. Vede roş în faţa ochilor.
– Cum să înţeleg, nene, cum?
– Uite-aşa, să înţelegi! Te pomeneşti că vrai să ne cerem voie de la tine! Cine eşti tu? I-auzi măi! Îmi dă mie lecţii Lică a lui Puf!
– De ce mă porecleşti, nene? Nu-i vorba de cine-s eu. De unde ştii?
– Din pod de la Bercu, na!
– Dar nu pricepi că vorbeşti prostii?
– Nu răcni aşa la mine, că te pocnesc îndată cu centironu’ ceala în cap, de-ai să vezi stele verzi. Auzi? Măi, rahat umflat!
– Lasă-l, Sandule! Dacă asta-i părerea lui… Măi Lică, altu-i Mitică Balan…
– Da’ care-i, nene Mihai? zice Lică ce se făcuse brusc ca un căţel care, atunci când vrei să-l loveşti, se lasă jos şi rămâne aşa cu gaibele‑n sus. Se înţelege: eşti om şi nu poţi să-l mai croieşti. Toţi aşteptau în linişte.
Nenea Mihai, care fumase liniştit până acum, trage tacticos ultimele fumuri şi zice:
– Mitică Balan îi ceala care are nevasta curvă! Aaaa! ne dumirim toţi deodată. Aşa-i, aşa-i! Că bine zici! Da, bre!
Urmează o pauză molcomită. Un vânticel stârnit din senin, trânteşte cu zgomot mare o căldare de tablă într-o ogradă din apropiere, stârnind zborul bezmetic şi cârâielile unor orătănii.
– Sufletul lui Mitică, săracu’! zice nenea Mihai cu un zâmbet nedesluşit. Era „cotigent” cu mine.
– Dumnezeu să-l ierte!
– Dumnezeu să te-audă! Era om bun!
– Daaaa, bun.
Radu Părpăuţă este traducător, scriitor şi publicist.
