Tarelkin: Un spectacol pascal

Un spectacol greu de digerat, pentru că e încărcat de simboluri, vinovaţi, vini, de roluri asupra cărora actorii se concentrează foarte mult, dar care curge şi respectă textul de autor, adăugându-i un plus de actualitate şi un altul de semnificaţie.

Dacă anul trecut, în preajma Sărbătorilor de iarnă, Ovidiu Lazăr punea în scenă Proştii sub clar de lună, un altfel de ”bazar sentimental”, apelând la soluţii regizorale de efect, dar lipsite de autenticitate (îngeraşi din becuri electrice în partea superioară a scenei, o instalaţie luminoasă tapeta spaţiul scenic), de data aceasta, plecând de la intenţia de a demasca ticăloşia umană, lucrând pe tipologii de personaje distinct conturate, ajunge în modul cel mai incredibil cu putinţă la un spectacol pascal. Din ce în ce mai mult, îmi susţin ideea că teatrele ar trebui să ţină cont de momentele importante din viaţa oamenilor, aducând în moduri inedite, ca acum, iar nu festivist, montări de sezon. Dat fiind legătura indirectă şi nu banalizată cu sărbătoarea, adoptarea respectivelor spectacole în repertoriu se poate face firesc, aproape insesizabil.

În contextul operei dramaturgului, Moartea lui Tarelkin, o comedie de moravuri şi o satirizare a defectelor umane (birocraţia, falsul umanism, emancipările la modă – e.g. emanciparea femeii, mimarea virtuţilor, ipocrita întrajutorare a semenilor, şantajul, generozitatea interesată etc.) este, în acelaşi timp, o farsă. American Theatre Magazine atrage atenţia asupra celor spuse de Edward Gordon Craig cu privire la farsă: ”Farsa reprezintă esenţa teatrului. Farsa rafinată devine comedie de calitate, iar farsa dusă la limită devine tragedie”. În exact acest din urmă sens, aşa-zisa ”comedie neagră” a lui Ovidiu Lazăr reflectă, de fapt, dramele cele mai adânci ale omului.

Scenografia este simplă, dar eficientă, trimiţând prin aspectul pietruit la Vechiul Ierusalim. Ovidiu Lazăr îşi pune amprenta ideatică asupra unor piese de decor avangardiste: scaunele de tortură, dotate cu trei lampioane deasupra, costumul excentric – bustiera ca un corset metalic şi piciorul suspendat în acelaşi mod -, dar, mai ales, ”masa”. Soluţie regizorală inedită – patul pe patru roţi, care serveşte şi drept masă, mai are încă două roţi deasupra, într-o parte. Explicaţia survine atunci când ”masa” se ridică pe patru roţi în poziţie verticală, iar Tarelkin, înlănţuit, cu mâinile pe lângă corp, ajunge din cel ce şi-a înscenat propria moarte o victimă a torturii. Simbol cristic, ridicând mari semne de întrebare asupra credinţei secolului al XXI-lea. În acelaşi timp, luminile sunt tehnic bine dozate, partea dreaptă a scenei constituind locul prin care îşi fac apariţia figuri dintre cele mai surprinzătoare, cărora îmi permit să le acord o semnificaţie diferită, în acord cu interpretarea sugerată, cum ar fi Popugaicikov (Sergiu Tudose) – Jidovul rătăcitor, Vanicika (Oana Sandu) – Apostolul Matei, Unmöglichkeit (Livia Iorga), aşa cum arată şi numele, contradicţia/ instabilitatea continuă dintre fiinţă şi nefiinţă. De partea cealaltă, – comisarul şef, Oh (Dumitru Georgescu) – domină stânga scenei prin ţinută şi continuă seria simbolurilor – Pilat din Pont. Simbolurile sunt diluate şi reflectă întrebările epocii: Şi dacă Iisus nu ar fi existat? Dacă cele mai intime convingeri ale noastre nu ar fi decât o farsă?

În rolurile titulare, cuplurile Varravin/ Polutatarinov (Horia Veriveş) – Tarelkin/ Kopîlov (Ionuţ Cornilă) se angajează într-un soi de duel scenic. Primul îşi păstrează nonşalanţa şi picanteriile cu care ne-a obişnuit, nedepăşind excentricul creionării regizorale. Ionuţ Cornilă se impune printr-un ”Kopîlov”, întruchipând avariţia, lăcomia şi mai tot arsenalul defectelor umane – actualitatea scenariului tocmai în acest lucru constând: majoritatea oamenilor astăzi sunt pragmatici, interesaţi şi ipocriţi. Discrepanţa dintre chipul machiat excesiv şi mimica exagerată sporeşte grotescul personajului, însă aş fi preferat un chip machiat normal, pentru că Ionuţ Cornilă este deja un actor care stăpâneşte foarte bine arta exprimării faciale; or, paradoxul semnalat e uşor nejustificat în acest caz. În rolul lui Tarelkin, ”vârcolac” sau ”vampir”, fals mort martirizat, deopotrivă înscenat şi ”regizor”, îl avem pe acelaşi Ionuţ Cornilă, schimbând registrele dramatice de câteva ori.

Un spectacol greu de digerat, pentru că e încărcat de simboluri, vinovaţi, vini, de roluri asupra cărora actorii se concentrează foarte mult, dar care curge şi respectă textul de autor, adăugându-i un plus de actualitate şi un altul de semnificaţie. Tehnic, aduce în joc o lumină gălbuie (partea simbolică) şi o alta verde şi beneficiază de o scenografie de invidiat. Prestaţia fără talent a maşiniştilor, având însă costume cel puţin interesante, nu mi-a spus decât că spectatorul, în această situaţie, este neglijabil. Pentru că aceştia, în forma maşiniştilor TNI, au fost aduşi în scenă. De altfel, spectacolul îţi dă impresia că a fost creat pentru sine însuşi, iar nu pentru public. Că singurii spectatori sunt cei din scenă. Din această cauză, adresarea de final a lui Tarelkin/ Kopîlov înspre public este forţată. Numai dacă regizorul ar fi ţinut cont de amărăciunea lui Kobâlin, din care a rezultat această dramă, ar fi putut ajunge să aibă un sens.

În ceea ce priveşte lumina verde de reflector din apartamentul lui Tarelkin, îmi place să cred că ea s-a constituit din reunirea luminaţiei galbene de pe stâlpul de telegraf improvizat cu vreun reflector albastru central. La fel cum îmi place să cred că sufletul e nemuritor ori că sicriul onorat şi îngropat nu era gol. Până la urmă, o moarte simbolică poate fi mai plină de înţeles decât una reală. Farsa lui Tarelkin deschide subiecte profunde cu mijloacele comediei. În acelaşi timp, închide porţile înspre o lume remediabilă.

(A murit Tarelkin!, de A.V. Suhovo-Kobâlin, regia: Ovidiu Lazăr, distribuţia: Horia Veriveş, Ionuţ Cornilă, Dumitru Georgescu, Radu Homiceanu, Sergiu Tudose, Dumitru Năstruşnicu, Livia Iorga, Roxana Mârza, Brânduşa Aciobăniţei, Gelu Zaharia, Oana Sandu etc., scenografia: Cristian Marin, premiera: 17 aprilie 2014, Sala Teatru la Cub, TNI)