Teatrul ca exerciţiu. Teatrul împlinit

Cel mai recent (8 februarie 2015), regizorul O.J. a venit cu un proiect intitulat Poziţia misionarului, după un scenariu colectiv, realizat cu şapte masterande în anul I de la UAGE, Facultatea de Teatru (clasa prof. Emil Coşeru şi Octavian Jighirgiu) – Cezara Fantu, Alexandra Gîtlan, Ilinca Istrate, Ecaterina Creţu, Tatiana Grigore, Bianca Topor, Diana Voitic -, asistat de Andrei Cozlac (video) şi de Ioana Bodale (grafică).

La baza întregii montări regăsim jocul de cuvinte prezent şi în titlul spectacolului dintre poziţia misionarului (propagator al unei credinţe, de la titlul cărţii lui Christopher Hitchens, The Missionary Position: Mother Teresa in Theory and Practice, urmărind ideile şi faptele Maicii Tereza) şi poziţia sexuală a misionarului care oglindeşte un statut inferior al femeii faţă de bărbat, fundamentat pe inegalitate, prejudecăţi şi discriminare. Astfel că întregul spectacol este construit prin alăturarea a opt scene de interviu (în fiecare avem un intervievat şi un intervievator, urmând ca în ulterioara intervievatul să devină intervievator ş.a.m.d.) şi a şase scene de monolog pe tema existenţei lui Dumnezeu, a posibilităţii salvării, a solitudinii într-o societate în care interesele primează, iar dragostea nu se mai exprimă, o serie de meditaţii, revolte, situaţii diverse relatate, în urma cărora existenţa supranaturalului este pusă la îndoială.

Scenele sunt legate lejer prin momente semicoregrafice şi proiecţii video semnificative pentru subiect; nu interesează atât obţinerea vreunei performanţe prin dinamica reprezentaţiei, cât valorificarea potenţialului fiecărei actriţe care evoluează. Sigur că potenţialul şi experienţa pe scenă a tinerelor diferă, însă se urmăreşte ca ele, prin desemnarea în roluri care le avantajează, dar şi în contre-emploi, fiecare jucând mai multe roluri, să se poată evidenţia în mod variat.

Deşi am văzut-o deja pe Cezara Fantu în mai multe spectacole în regia lui Radu Ghilaş, nu mi-am putut stăpâni uimirea de a o descoperi abia acum. Nu numai că se distanţează net de colegele ei de clasă, dar a evoluat, devenind cu mult mai capabilă să interiorizeze rolul, să exprime plastic, în special prin mimică, ceea ce a trecut prin filtrul interior (afectivo-intelectual). Chiar şi în momentele semicoregrafice, se descurcă la fel de sugestiv, încât cred că a atins un nivel foarte bun, totul e să apară spectacolele, rolurile, regizorii care să lucreze cu ea, pentru ca ceea ce a acumulat să nu se risipească, ci să fie fructificat artistic.

Numai punerea în valoare a tinerilor actori care merită acest lucru din plin va duce la împlinire teatrul românesc. Urmează să mă refer la Ada Lupu, o actriţă în dezvoltare (laureată a Galei Hop 2014 şi vizibilă în spectacole ale Naţionalului ieşean – Hamletmachine, regia: Giorgos Zamboulakis, Femeia mării, regia: Radu Afrim), care a susţinut de curând un spectacol complex (o dizertaţie facultativă, onorifică, un dar pentru profesori, colegi, oameni de teatru şi o summa a tot ceea ce a realizat până în prezent, o dovadă a virtuţilor actoriceşti, o promisiune că va creşte şi mai mult pentru teatrul ieşean, pentru teatrul românesc) în Sala Studio a UAGE (De ce, după De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi, regia: Dumitriana Condurache, 10 februarie 2015).

Avantajele Adei Lupu sunt evidente: jonglează cu propriul corp, are o elasticitate fizică şi o maleabilitate psihică de invidiat, mânuieşte marionete, îşi foloseşte nu doar vocea, mintea şi latura emoţională, ci întregul corp şi întreaga postură (corporală) pentru a comunica artistic. Are idei, a lucrat cu regizori care ştiu cum să sape adânc în psihicul actorului (Radu Afrim) şi, în acelaşi timp, este foarte deschisă, un regizor capabil putând să o valorifice cu dibăcie. A fi actor de cele mai multe ori înseamnă să asculţi, să execuţi, să exprimi, mai puţin să gândeşti ori să simţi. Dar nu trebuie să fie aşa. Ada Lupu este sensibilă şi inteligentă, fără a fi încăpăţânată şi posedă toate abilităţile enumerate mai sus, de aceea reprezintă o rara avis pentru regizorii meritorii.

În De ce (un spectacol suprarealist, uşor absurd, frizând cu măsură grotescul), latura politizată a textului autoarei născute în România este neglijată, scoţându-se în evidenţă caracterul special al protagonistei: un personaj schizoid (multiplicându-se între fetiţa naivă, dar care problematizează intens, tatăl aflat într-o relaţie de promiscuitate cu fiica cea mare, clovn, mama – acrobată, atârnând de propriul păr într-un număr inedit de circ, alte personaje secundare, bunica, îngerul păzitor).

O recuzită destul de mare de obiecte scenice va fi folosită în întregime în desfăşurarea momentelor: scară centrală, capete din ghips, reprezentând copilul şi mama (pe de o parte drama absurdă a copilului din povestea surorii, care ajunge în ceaunul unde fierbe mămăliga, pe de altă parte, drama protagonistei separate de mama ei, din cauza escapadelor amoroase ale celei din urmă, a numărului de circ periculos executat, a neglijenţei şi abandonului), o oglindă de masă cu staniol în loc de feţele propriu-zise, o lingură mare de lemn, un ibricuţ, un scaun, gumă de mestecat, un costum bărbătesc pe un stativ (”fracul” tatălui), un geamantan, o pelerină, o rochie roşie de proporţii atârnată pe sfori, o planşă pe patru roţi, un rucsac cu aripi albe.

Şi Ada Lupu desfăşoară în faţa noastră ghemul vieţii, al gândurilor şi emoţiilor protagonistei, cu un picior în lumea celor mari, cu altul în lumea necuvântătoarelor, pe jumătate puerilă, uneori înţeleaptă, pentru că eşecurile tatălui, istorisirile surorii, riscurile asumate de mamă, moartea bunicii, propria viaţă condusă după mirosul lucrurilor familiare şi un ”acasă” relativ (rulota, circul) au învăţat-o destul, aceasta preferând însă refugiul în imaginaţie. Eroina trăieşte o viaţă dublă, pe de o parte în realitatea dură, pe de altă parte în imaginaţie unde se amestecă fantasme sumbre şi umbre cu amintiri fragile şi lumina unor emoţii delicate. De cele mai multe ori actriţa zvâcneşte, palpită, iar o senzaţie de împovărare străbate spaţiul dintre scenă şi public. Momentele acrobatice, de teatru cu marionete ori între actorie şi păpuşărie destind uşor atmosferă încărcată de suferinţa celei care a inventat poveştile stranii ale copilului care fierbe în mămăligă pentru că a fost uitat în sacul cu mălai ori pentru că se simţea singur şi mămăliga l-a chemat să se joace cu ea etc. – reflectări ale solitudinii şi amărăciunii personajului. Şi revenind la tema absenţei şi a neimplicării oricărei forţe supranaturale în existenţa omului din Poziţia misionarului, trecând de la realism la suprarealism: ”Dumnezeu l-a fiert în mămăligă.”, ”Dumnezeu (…) locuieşte în pământ şi mănâncă morţi”. Iar îngerul păzitor, mereu vesel, dar tăcut (poate trist în acelaşi timp) ne-a părăsit.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală