Teatrul şi temporalitatea

Piesa de teatru contemporan Paganini nu mai locuieşte aici a câştigat Concursul Naţional de Dramaturgie organizat de Teatrul Naţional din Timişoara în anul 2014 şi, drept urmare, a beneficiat de o punere în scenă ulterioară. Am avut ocazia de a citi textul în volumul editat în cadrul FEST-FDR 2015 şi de a vedea spectacolul în cadrul FITPTI 2015. Montarea a avut ca scop popularizarea textului câştigător, respectând la destul de mare rigoare textul şi pe dramaturg. Însă acest gen de montare riscă să piardă în dinamism şi inventivitate scenică.

Subsolul de la Fix devine gazda subsolului vilei din piesă, amenajat într-un decor rudimentar adecvat spaţiului şi conform scenariului. Subsolul este locuit de Paganini care nu s-a stabilit aici întâmplător, deoarece subsolul aparţine casei copilăriei sale, confiscată abuziv de comunişti, acum aparţinând altor proprietari. Cel mai disputat bun al său e o saltea găsită, pe care vine să i-o ocupe un om al străzii cu poreclă de automobil. Iar cel mai preţios bun al său e o vioară rămasă din vremurile de altădată. De aici, numirea personajelor – Paganini (locatarul ilicit al subsolului) şi BMW (omul străzii, fără job şi fără domiciliu). Ambele personaje sunt lăsate fără un nume propriu-zis în prima parte, lucru pe care îl vom înţelege abia ulterior.

Nu e clar nici când se petrece acţiunea ori de ce locatarul subsolului nu îşi revendică întreaga proprietate printr-o acţiune în instanţă. Astfel că lucrurile sunt lăsate cumva în suspans temporal, deşi interacţiunile dintre cele două personaje ale naraţiunii par foarte reale. Rând pe rând, BMW îi aduce fără nicio obligaţie lui Paganini obiecte din mansarda vechiului imobil de deasupra, în prezent restaurat de noii proprietari. Astfel că asistăm la o etalare a obiectelor familiare lui Paganini (pendula, solniţa cu fir de aur, bocănceii, albumul cu fotografii etc.), aduse de BMW treptat din mansardă la subsol, acţiune al cărei sens îl vom afla tot ulterior.

Scenele se întrepătrund ca şi cum timpul s-ar dedubla între momentele vizitelor făcut de BMW în subsolul lui Paganini şi refugierea celui din urmă în trecut, în timpul copilăriei, nostalgia făcându-şi loc în diverse moduri (ghemuirea cu pendula în braţe pe saltea, în lacrimi, momente de pantomimă când Paganini se imaginează fresh în casa de altădată, efectuând ritualuri matinale). După ce Paganini urcă în imobilul de deasupra subsolului în care locuieşte, se întoarce complet schimbat, descoperind că BMW îi întreţinuse iluzia că vechea lui casă rămăsese neschimbată, ca în vreme copilăriei sale, când de fapt lucrurile nu sunt deloc aşa cum păreau din cele relatate de acesta. Încep să apară semne că lucrurile ar putea să stea şi altfel decât ne-am aştepta (cum ar fi, de exemplu, replica lui Paganini: ”Îmi tot vin în minte bucăţi din trecut”). Cu toate acestea, finalul ne ia complet pe nepregătite. În scenariu este introdusă posibila moarte a lui Paganini, un moment regizoral în acelaşi timp macabru şi ilar (BMW revine, există toate semnele pentru a crede că Paganini e mort, însă situaţia e răsturnată), intenţionând probabil să se facă o trecere înspre ceea ce aş considera a fi partea a doua, explicativă a piesei.

În fapt, Paganini şi BMW sunt tată şi fiu, iar nimic din acţiunea scenică din prima parte nu a fost în registru realist, aşa cum am fi putut fi făcuţi să credem din modalitatea de desfăşurare a dialogurilor, din datele istorice introduse în scenariu (în ciuda anumitor ambiguităţi temporale semnalate), şi din decorul ales. Nu numai că Paganini şi BMW sunt tată şi fiu, dar acţiunea se petrece într-un salon de spital, unde fiul îi aduce tatălui obiectele familiare pentru a-l face să se simtă ca acasă. Dar, în acelaşi timp, încearcă să-l convingă să semneze actul de vânzare a vechii case, pentru ca fiul să îşi poată cumpăra una nouă. Întregul scenariu din prima parte nu-i decât transfigurarea acestei realităţi dureroase în mintea tatălui.

Rând pe rând, actorii din distribuţie repetă ultima scenă, schimbând între ei rolul fiului şi pe cel al tatălui. În cele din urmă, după un schimb de replici destul de dur, tatăl semnează actele. Fiul îi creează un surogat al lui ”acasă” în camera de spital, aducându-i toate obiectele care îi aduc aminte de trecut. Cu toate acestea, bătrânul tată nu poate fi fericit decât în lumea pe care e nevoit să şi-o creeze în imaginaţie. În lumea imaginată, el trăieşte în subsolul casei sale de odinioară. În realitate, s-a văzut obligat să îşi vândă casa copilăriei pentru a-şi ajuta fiul să îşi facă un rost, să îşi cumpere propria lui casă în altă parte, în locul unde a ales (probabil în străinătate, din ceea ce se înţelege – până ca tatăl să ajungă la spital şi la a-l vizita cu regularitate timp de 15 zile, fiul dăduse semne de viaţă/ sunase extrem de rar).

Temporalitatea în teatru îşi face loc sub forma suprapunerii planurilor spaţio-temporale, prin construirea unui timp scenic evident deosebit de timpul real al spectatorului, prin opunerea timpului real celui imaginar în chiar planurile construite scenic, cum este şi cazul piesei şi a spectacolului de faţă. Tema piesei poate fi rezumată la a spune că e despre timp şi fericire. Pe tatăl bătrân şi bolnav iluziile pe care fiul său încearcă să i le inoculeze nu îl fac fericit, în măsura în care acestea nu reprezintă decât un surogat al prezentului. Însă acceptarea prezentului şi cufundarea în propria iluzie autoasumată (trecutul reconstruit şi perpetuat în imaginaţie) îl vor face să îşi găsească propria cale înspre fericire.

Vizitele lui BMW în subsolul casei au reprezentat transfigurarea celor 15 zile de vizite ale fiului la spital, când a încercat în repetate rânduri să îşi convingă tatăl să semneze actele pentru vânzarea vechii case. Faptul de a locui în subsolul casei copilăriei nu e reală, dar îi conferă lui Paganini posibilitatea de a se obişnui cu situaţia. În mintea sa, casa e deja vândută şi locuită de alţi proprietari, iar el a găsit o soluţie imaginară la problema de nerezolvat în plan real. De aici, neînţelegerile dintre cei doi interlocutori din prima parte, permanentele încercări ale lui Paganini de a-l alunga pe BMW din subsolul său (de a alunga orice pericol oricât de mic ca reveria să i se spulbere), însă sentimentul că ceva intim îi uneşte există.

Poate că BMW nu e decât un personaj imaginar construit în timpul imaginar al personajului principal, de aceea s-a optat pentru ca ambii actori să joace succesiv, la final, rolul fiului şi pe cel al tatălui. Spectacolul se opreşte în acest mod, lăsând un hiat între prima şi cea de-a doua parte, între evenimentele aparent reale şi dezvăluirea faptului că acestea s-au petrecut în imaginaţia lui Paganini. Însă din modul în care e scrisă piesa, finalizată cu reîntoarcerea lui BMW, devine clară opţiunea personajului principal – refuzul de a se autoamăgi trăind în trecut, preferând, în schimb, un timp posibil, în afara realului, construit de el însuşi, care să-i permită să supravieţuiască într-un mod prin care să se simtă fericit.

(Paganini nu mai locuieşte aici de Carmen Dominte, regia: Olivia Grecea, distribuţia: Alecu Reus/ Paganini, Romeo Ioan/ BMW, scenografia: Geta Medinski, Teatrul Naţional Timişoara, în FITPTI 2015, 7 octombrie, Teatru Fix)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală