Traseul

Mă culcasem, fără să mă mai dezbrac, nu pe pat, ci pe o canapea, care se afla acolo, într-un colţ în dormitor, tocmai ca să nu murdăresc aşternuturile. Am stat mult timp cu mâinile sub cap şi ochii aţintiţi în gol. Apoi am adormit. M-am trezit pe la cinci jumătate sau pe la şase dimineaţa. Nu ştiu cu exactitate ora, fiindcă nu m-am uitat la ceas, orientându-mă după lumina de afară. Mijeau zorile.

Călcând pe vârfuri, am ieşit pe hol şi am căutat toaleta. M-am aşezat pe marginea căzii şi am început să râd. Dumnezeu ţinuse cu mine. Veselia mea bezmetică nu-i îndepărtase mâna ocrotitoare de pe creştetul meu. M-am vârât sub duş şi în timp ce apa curgea în voie m-am rugat, rostind toate rugăciunile pe care le învăţase în copilărie. M-am şters cu un prosop curat, pregătit parcă pentru mine dinainte, şi am ieşit din baie cu forţe refăcute.

Pe la şapte, am auzit zgomote de uşi prin casă şi am ieşit din dormitor, cu bagajul pregătit, gata de plecare. Apăsând clanţa, m-am trezit în stradă. Era o dimineaţă splendidă de toamnă. Oraşul se trezea la viaţă, încercând să intre în ritmul său obişnuit. O mulţime de paşi treceau grăbiţi pe trotuar. Pe bulevard, troleibuze, maşini şi autobuze rablagite se perindau în sus şi în jos. Am traversat bulevardul şi am intrat în Grădina Cişmigiu. M-am aşezat pe o bancă, încercând să-mi pun gândurile în ordine. Mi-am făcut un plan pentru ziua pe care urma s-o petrec în capitală. Mă gândeam să mă abat mai întâi pe la librăria editurii, ca să-mi cumpăr nişte cărţi pentru prietenii de-acasă. Era însă prea devreme. Librăria se deschidea abia la zece. Stând pe bancă, m-am gândit că poate geanta mea nu era chiar cu totul pierdută. Nu cumva o uitasem la Virgil?! M-am gândit atunci că n-ar fi rău să ajung din nou la Mazilescu şi să-l întreb de cărţi. Nu cunoşteam însă adresa la care locuieşte. Chiar şi numele cartierului în care mă purtaseră paşii îmi era necunoscut. Vedeam însă foarte clar drumul. Am închis ochii şi am apelat la memorie. Ţineam minte aproape orice amănunt, începând cu momentul în care ne ridicasem de la masă (scena cu câinele din Piaţa Amzei m-a făcut să izbucnesc din nou în râs!) şi până în momentul în care m-am urcat în nefastul tramvai cu gândul să ajung în Gara de Nord. M-am ridicat de pe bancă şi am luat-o spre ieşirea din parc, pe Bd-ul Schitu Măgureanu, am cotit apoi pe Ştirbei Vodă, ieşind pe Calea Victoriei, în apropierea sediului Uniunii. Am mers până la poartă, pe care am luat-o drept punctul de pornire. Traseul meu era destul de întortocheat. L-am refăcut bucată cu bucată. M-am oprit în locurile în care făcusem câte un popas cu o zi mai înainte. Îmi era încă vie în memorie conversaţia pe care o purtasem cu Mazilescu pe drumul lung ce ducea spre locuinţa lui. Replicile, mimica, gesturile şi intonaţia vocii poetului îmi reveneau mereu în minte. Am mers o bună bucată de drum, fiind atent la orice amănunt.

M-am oprit în staţia în care ne oprisem cu o zi mai înainte şi am aşteptat tramvaiul, blestematul de tramvai. Am coborât unde coborâsem cu o seara trecută. După ce tramvaiul s-a mişcat din loc, privind în dreapta şi în stânga, m-am orientat încotro s-o iau. Ajunsesem pe alee. Mă uitam la blocuri. L-am reperat pe cel în cauză. Căutam să reperez şi scara. N-a fost prea greu. Ţineam minte că acolo era un geam spart. Simţurile mele erau încordate la maximum. Aş fi fost în stare, pentru a ajunge la destinaţie, să mă folosesc nu numai de văz şi de auz, ci şi de organul olfactiv.

Pe casa scării era linişte. Probabil mutatul începea la o oră ceva mai rezonabilă. Am început să urc. Număram palierele. Mă ghidam după zgârieturi. Ştiam cum era orientată uşa. Doar numărul etajului îmi era neclar. Paşii mei sunau în gol. Rezonanţa pereţilor noi de beton le amplifica amploarea. Îmi auzeam până şi răsuflarea şi bătaia ritmică a sângelui în tâmple. În sfârşit, m-am oprit în faţa unui dreptunghi de carton presat de culoare bej şi am ascultat. Dinăuntru nu răzbătea nici un zgomot. Am sunat la uşă de trei ori. M-am gândit: oare nu cumva am nimerit într-un moment nepotrivit?! Poate că între timp se întorsese, din vizita-i nocturnă, misterioasa Rodica, marea iubire a lui Virgil… Nu ştiu de ce nu mi-am pus întrebarea că s-ar putea să fi sunat la o altă uşă. Poate nu nimerisem apartamentul, poate ajunsesem într-un alt imobil. S-a auzit un hârşâit de paşi pe ciment şi apoi uşa se deschise…

Mă întâmpină un Mazilescu proaspăt îmbrăcat şi pieptănat, gata pentru un nou marş. „Nu, asta nu se va întâmpla, mi-am zis. Astăzi voi fi băiat cuminte…” Poetul mă măsură cu atenţie din cap până-n picioare… „Ce-ai păţit?”, m-a întrebat zâmbind, după ce mă pofti în casă. „Eşti singur?”, l-am chestionat la rândul meu. Mi-a răspuns cu un citat bacovian: „Singur, singur, singur… Într-un han departe. Străzile-s pustii. Doarme şi hangiul, toate sunt deşarte…” Versurile ne-au făcut să izbucnim în râs. Deşi Rodica nu se întorsese încă, Guillaume, cum îi spuneam în taină, era într-o dispoziţie bună. M-a întrebat încă odată ce-am păţit. I-am relatat, cu lux de amănunte toată tărăşenia, apoi l-am întrebat, dacă nu cumva, din întâmplare, geanta mea s-a rătăcit la el. Poetul mă văzuse coborând scările cu ea pe umăr. Totuşi, pentru siguranţă, ne-am dus s-o căutăm. Am căutat-o pe hol. În sufragerie, în dormitor, unde se afla acelaşi pat, de care rămăsese atârnat mesajul bunei Rodica. Văzându-l agăţat acolo, Mazilescu făcu o grimasă. Am ieşit apoi să căutăm geanta şi la baie şi-n balcon, cotrobăind prin mulţimea de sticle şi borcane prăfuite, puse alandala unele peste altele…

Între timp se făcuse aproape zece. Nu avea rost să mai zăbovim prin casă. Am ieşit. Ne-am dus la un expres, ce se afla în apropiere. Acolo am mâncat câte o ciorbă de burtă şi ne-am dres cu bere Zimbru. În timp ce beam, poetul începu să-şi aducă aminte de Rodica. Scrisoarea ei îi revenea mereu în minte. „Am s-o caut azi la bibliotecă”, îmi spuse. Am încercat să abat discuţia spre un alt subiect, însă conversaţia nu se prea lega. După marşul din ziua precedentă, ne simţeam stingheri, înstrăinaţi unul de celălalt. Ce ne-am fi putut spune? Fiecare îşi măsura propriile sale slăbiciuni sau păcate. Mazilescu se gândea, probabil, la misterioasa sa Rodia, în timp ce gândurile mele zburau spre casă. La Iaşi nu mă aşteptau câinii cu colaci în coadă, nici la redacţiile celor două reviste de cultură, Cronica şi Convorbiri literare, unde eram primit cu multă rezervă, şi nici acasă… Tăcând, ne rumegam gândurile ce ne asaltau mintea, privind trecătorii prin geamul murdar al cârciumii.

Până la urmă, am achitat nota de plată şi am luat-o la pas moale spre terasa Uniunii Scriitorilor, aşezându-ne la aceeaşi masă unde stătusem cu o seară mai înainte. Curând, în jurul nostru s-a adunat o parte din vechiul grup. Animat de atmosfera generală, Mazilescu se antrena în discuţie, uitând pe moment de problemele ce-l frământau. Alunecând de la ironie la sarcasm, poetul căuta să mimeze o stare de detaşare şi de bună dispoziţie, însă gesturile sale îi trădau angoasa. La ora două, mi-am luat rămas bun de la toţi şi am plecat spre gară, făcând un scurt ocol pe la editură, de unde am cumpărat un set de douăzeci de cărţi. Ajuns la gară, am stat o clipă în cumpănă dacă să-mi iau bilet la clasa întâi sau a doua. Am ales-o pe a doua.

Am avut norocul să nimeresc un loc la geam. Tot drumul de la Bucureşti la Iaşi, am stat privind pe geam cu gândurile duse. Nu mă simţeam tocmai în apele mele. Îmi luasem rămas bun de la Mazilescu, salutându-l de la capătul mesei, cu inima strânsă. În continuare, mă simţeam destul de stingher faţă de el. Marşul pe care-l făcusem împreună turnase între noi o pojghiţă de gheaţă.

L-am revăzut după un an. Mazilescu se schimbase. Era din ce în ce mai greu de „stăpânit”. Din Bucureşti, au început să sosească zvonuri din ce în ce mai alarmante legate de soarta lui Virgil Mazilescu. În urma unor articole calomnioase la adresa sa apărute în revista Săptămîna şi a unor ieşiri publice, poetul fusese luat de pe stradă, dus în dubă la o secţie de miliţie şi anchetat. La interogatoriu, Virgil Mazilescu a dat dovadă de tărie de caracter, nu s-a speriat de ameninţări. Văzând că poetul nu dă înapoi, organele l-au lăsat în pace. Urmărirea, desigur, n-a încetat. Ea a fost făcută din umbră, prin intermediul informatorilor ce mişunau prin restaurantul Uniunii.

Dar nu lupta cu structurile puterii l-a afectat pe Mazilescu. Dimpotrivă, ea l-a întărit. Problema pe care o avea de rezolvat autorul lui Guillaume… era legată de viaţa sa sentimentală. Acesta era punctul său nevralgic.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist