Trei instantanee ieşene

luni, 18 mai 2015, 01:50
1 MIN
 Trei instantanee ieşene

Ieşene, da, dar care mai mult ca sigur puteau fi surprinse (aproape) oriunde-n ţară. Din păcate.

La Poştă

Cu vreo două săptămâni în urmă, am fost la Oficiul Poştal din Alexandru pentru a trimite un plic cu niscaiva reviste în Germania. Era pe la ora prânzului, puţin înainte de ora 13, mai exact. Lume puţine, din fericire. Asta mi-am zis, când am intrat, în gând. Deschise erau doar două ghişee – cel de la colete şi ghişeul pentru restul, ca să zic aşa. Având în vedere că în spatele unei tăbliţe pe care scria „Închis. Schimb de tură” se mai afla o funcţionară ocupată cu nişte hârtii, am putut deduce că până-n ora 12 vor fi fost trei ghişee deschise.

M-am aşezat la ghişeul la care-mi rezolv îndeobşte trimiterea de reviste, întrucâtva convins că n-o să-mi pierd prea multă vreme la coadă – în faţa mea nu se aflau decât patru persoane. Într-adevăr, primele două şi-au rezolvat repede treaba, apoi aşteptarea a început să capete consistenţă. Consistenţă care induce şi o stare de nerăbdare, cu atât mai mult cu cât nu poţi vedea în spatele tejghelei înalte decât bustul funcţionarei – nu poţi vedea, adică, ce face, cum face, de ce durează atâta ceea ce face. Stare de nerăbdare care este indusă, la rândul ei, chiar şi de atmosfera generală din oficiile poştale româneşti – o atmosferă de instituţie rămasă rău în urmă, măcar cu vreo zece ani, atmosferă garnisită pe măsură cu imaginea unor rafturi mai nou goale-goale (cu ceva vreme în urmă, acolo tronau tot felul de lucruri spre vânzare – nu mă întrebaţi ce, dar dacă bine ţin minte nu prea aveau legătură cu instituţia Poştei). Ce să mai: imaginea rotundă a unui management în derivă, ca să nu zic: de-a dreptul prost.

Aşteptam, deci, să se rezolve problema persoanei din faţa mea. Şi cum rezolvarea căpăta consistenţă temporală, n-am avut încotro şi-am început să fiu atent la tânara romă din faţa mea în fustă lungă şi vorbitoare de ţigăneşte (avea doi copii prin preajmă, mai degrabă fraţi – o fată şi-un băiat, cu care mai schimba câte-o vorbă). Aha, era vorba de primirea unei sume de bani – din străinătate! Aproape 700 de lei – probabil contravaloarea a circa 150 de euro (am surprins eu cum i-a zis funcţionara că-i poate da banii doar în lei). Cât tot aşteptam ca funcţionara să completeze nu ştiu ce formular, tânăra, ca toţi tinerii şi tinerele din ziua de azi, îşi mai consulta smartphone-ul mare (ecranul avea o diagonală impresionantă) şi zgâriat rău de viaţa-i romă. Înregistrând chestia cu smartphone-ul ăsta baban, n-am putut să nu mă gândesc, aşa, în „naivitatea” mea: „Măi, să fie, de unde are asta ditamai telefonul?”

Moment în care am fost smuls din meditaţia mea retoric-interogativă de-un bărbat mai în vârstă care a intrat în agenţie cu aerul omului grăbit nevoie-mare şi convins că problema lui trebuie rezolvată numaidecât. S-a îndreptat hotărât spre funcţionara ascunsă în spatele tăbliţei cu „Închis. Schimb de tură” – căci, de, acolo nu era coadă, crezând că i se va face o favoare. Dar funcţionara l-a redirecţionat spre ghişeul la care stăteam eu. Cum respectam linia galbenă – „de discreţie”, între mine, tejghea şi tânăra romă era un spaţiu gol, pe care noul venit a dat să-l… umple!

– Unde mergeţi, domnule?

– Eu nu merg nicăieri, vă aştept pe dumneavoastră!, s-a repliat instantaneu bărbatul grăbit.

A fost momentul în care tinerei din faţa mea i-a apărut singurul zâmbet pe faţă – până atunci avusese o expresie de om încruntat şi stresat de situaţiunea birocratică pe care o avea de înfruntat într-un spaţiu public, în „societate”.

În fine, a primit de semnat două formulare (unul al ei, unul care rămânea la poştă), a întrebat cu ce nume să semneze, cu al ei sau cu cel al mamei (rândul nostru de-a zâmbi), a semnat ea cu chiu, cu vai (cu numele ei, am dedus), i s-au numărat banii şi-a plecat întrucâtva uşurată din moara socială în care o trimisese maică-sa…

La casă

Recent, într-un mic supermarket din Galata, în faţa mea o femeie în vârstă, mai mult ca sigur pensionară, avea în coş aşa: o pungă cu 3 mere; una cu 4 cartofi şi 1 iaurt mic.

Minimalism de sărăcie.

În plină stradă

De Ziua Regelui, am devenit, ca simplu trecător, martorul unei certe între un bărbat şi o femeie – un cuplu foarte probabil căsătorit.

Ea i-a reproşat în gura mare şi-n plină stradă că-şi aduce prietenii acasă fără s-o întrebe. (Ceea ce, în principiu, nu-i tocmai okay – sigur, depinde de context, de prieteni, dacă-s comuni sau doar amici de-ai săi etc. etc.)

Replica exactă a bărbatului n-am auzit-o, asta şi pentru că omul părea serios în defensivă, tot ce-am surprins a fost un „Hai, lasă, nu mai comenta atâta!”

Atâta i-a trebuit femeii (mică de statură şi zveltă, departe de-a semăna cu vreun zdrahon feminin). S-a ambalat numaidecât la loc:

– Comentez cât vreau, da?

Bărbatul a bombănit ceva, apoi tot vocea femeii a tăiat strada în două:

– Şi dacă mă mai enervezi, îţi trag şi-un şut în cur, da!?!

Machism pe dos, cum ar veni.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist

Comentarii