Un american, fost baptist, uns preot ortodox la Iaşi – oraş de care e îndrăgostit

Părintele Stephen Holley nu a vrut, în tinereţe, să audă de credinţă sau de Dumnezeu. Nu era ateu, dar nici nu şi-a plănuit vreodată să intre într-o biserică. Singurul motiv pentru care s-a apropiat de una a fost ca să o invite la o primă întâlnire pe soţia sa, Mary Patty, şi apoi nu s-a mai lăsat scos. Mai apoi, după ce a intrat în pre­oţia de confesiune baptistă, a plănuit să petreacă vreo 10-20 de ani ca preot, apoi să predea. La un moment dat a fost dat afară din biserică, pentru că s-a certat cu conducătorul bisericii.

„Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i planurile tale“, rosteşte părintele şi apoi râsul îi răsună din piept, apăsat ca o pereche de clopote care vor să alunge ploaia. Stephen Holley este un munte de om, blând, cu chipul cald şi cu o voce atât de groa­să şi de răsunătoare încât, în momentul în care slujeşte, cuvintele par că nu vin dinspre altar, ci se co­boră în trepte de pe buzele icoanelor care împodobesc tavanul bisericii.

„Mi-am jurat că mă voi întoarce“

Preotul american de 65 de ani a venit pentru prima dată în România în urmă cu trei ani, în 2010, timp de şase săptămâni, ca misionar, când a vizitat atât Iaşul cât şi Clujul. A rămas impresionat, povesteşte el, de situaţia copiilor, de rata foarte mare a avorturilor şi de bunătatea oamenilor. „Când a venit momentul ca să plec, după şase săptămâni din Iaşi, am fost atât de îndrăgostit de România şi de oamenii din Iaşi încât am început să plâng ca un copil şi a trebuit, la propriu, să mă ţină ca să nu cad, pentru că eram secătuit emoţional de faptul că am conştientizat că a trebuit să plec. Aşa că mi-am jurat că mă voi întoarce, chiar şi în vacanţă, şi o voi aduce cu mine pe Mary Patty, pentru că voiam să văd frumuseţea oamenilor şi a acestei ţări“, povesteşte pă­rintele.

Aşa că s-a întors o dată, s-a întors de două ori, şi a treia oară a venit în 2012, când a adus-o şi pe soţia sa. După ce au stat trei zile, s-au şi hotărât să se mute aici. Şi-au vândut locuinţa din California, au cumpărat un teren în zona Bucium, cu ajutorul preotului Radu Brânză, parohul Bisericii Sf. Haralambie (lângă Spitalul de Infec­ţioase), unde slujeşte şi părintele Ste­phen Holley, iar acolo mai au puţin şi-şi termină de construit o nouă casă, care ar trebui să fie gata în iulie. Momentan au primit o viză de şedere de cinci ani în România. „Patty mi-a spus, văzând locul unde ne vom construi casa, că dacă aici ne vrea Dom­nul, aici vom locui. Noi am stat câţi­va ani în Pennsylvania şi apoi ne-am mutat 24 de ani în California. La un moment dat i-am spus soţiei mele să ne mutăm din nou în Pennsylvania. «Nu ne mutăm, că nu-mi las nepo­ţii!». Însă acum, când am întrebat-o de nepoţi (cei 4 copii ai fiului lor – n.r.), mi-a spus că dacă poate să-i fie dor de ei de la 150 de mile depărtare, poate să-i fie dor şi de la 8.000 de mile.“ Mary Patty se deplasează cu grijă, cu sprijinul unei cârje, stă mereu în dreapta lui Stephen Holley şi zâmbeşte timid de fiecare dată când preotul face referire la ea. Şi-au construit întreaga viaţă împreună, po­vesteşte părintele, în jurul lor şi a lui Dumnezeu. Dragostea lor pentru copii, unul dintre motivele care i-a împins să vină în România izvorăşte şi din faptul că ei şi l-au pierdut pe-al lor. Băiatul lor, în vârstă de 28 de ani, avea probleme cu inima, beneficiase de un transplant, însă corpul său a respins inima şi a murit. În apartamentul lor din cartierul Alexandru, poza lui e la loc de cinste, în bibliotecă, sub albumul de nuntă al celor doi soţi.

„Bisericile din Iaşi seamănă toate cu catedralele“

La Iaşi, părintele slujeşte în limba română, momentan e diacon (prima treaptă în ierarhia preoţească), şi spu­ne râzând că dacă Înalt Prea Sfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi al Bucovinei, s-ar hotărî să-l ridice la rangul de preot plin, „nu m-aş supăra“, fiindcă în Biserica Ortodoxă de care aparţinea în SUA nu putea să treacă de rangul de diacon. I-a plăcut felul în care ortodoxia a îmbrăcat România, de la credinţa oamenilor la lăcaşurile de rugăciune. „Cu cât stăteam mai mult cu atât eram mai încântat de oameni, de cultură şi de faptul că la fiecare colţ sunt trei bi­serici, iar fiecare dintre ele seamănă cu o catedrală comparativ cu ce a­vem noi în SUA. În State, sunt unele locuri în care trebuie să mergi sute de kilometri ca să găseşti o biserică ortodoxă, şi dacă o găseşti e posibil să treci pe lângă ea pentru că nu o recunoşti, fiind clădiri foarte mici. Aici, fiecare biserică e o catedrală, şi este de-a dreptul încântător.“

Prima dată când a asistat la o slujbă în România, la Cluj, părintele povesteşte energic că era iarnă şi frig, -5 sau -10 grade. „Era zăpadă până la genunchi şi, dincolo de înghesuiala din bise­rică, unde nu aveai loc să bine­cu­vântezi pe careva, afară mai erau încă 150 de oameni care stăteau în zăpadă şi frig şi care ascultau slujba la difuzoare pentru că nu au încăput în biserică. M-am gândit că dacă s-ar întâmpla asta vreodată în America ar fi o reînviere, pentru că bisericile noastre sunt foarte goale. Şi când am avut posibilitatea de a vorbi cu mitropolitul Teofan, şi i-am spus asta, a oftat şi mi-a explicat că sunt probabil de zece ori mai mulţi oa­meni care nu vin“, povesteşte părintele spunând că, în viziunea sa, se iroseşte astfel moştenirea istorică a ortodoxiei din România.

Cum i-a vorbit Dumnezeu de două ori

Stephen Holley este convins că Dumnezeu i-a vorbit de două ori. Prima dată când a auzit un glas în mintea sa, „pe care nu-l putea auzi nimeni dacă era în jurul meu“, a fost la una dintre slujbele de duminică de la biserica baptistă, când preotul îi chema în faţa altarului pe cei care voiau să-l „îmbrăţişeze pe Hristos ca pe Salvatorul lor“. „Eu mă uitam la ceas şi spuneam «hai, omule, mai repede, că începe meciul». Atunci am auzit o voce direct în minte care mi-a spus «hei, vorbeşte cu tine, trebuie să mergi acolo». M-am uitat în jur şi am mai auzit-o odată. «Da, tu, trebuie să mergi acolo, vorbeşte cu tine». Aşa că, pe 29 septembrie 1969, am mers în faţa altarului, am fost botezat săptămâna următoare şi am trăit cea mai bună viaţă creştină pe care am putut să o ducem ca baptişti pentru 25 de ani“, spune părintele fără să clipească. Nu crede faptul că, auzindu-l pe Dumnezeu, a devenit un salvator sau un proroc, ci că a fost îndrumat pe cărarea vieţii când începea să se rătăcească.

A păşit într-o biserică obligat de părinţii soţiei sale, care aveau ca regulă pentru fata lor cea mare ca orice băiat ce vrea să o scoată în oraş, prima întâlnire să fie la biserică. Tânărul Stephen avea atunci 21 de ani, fusese deja un an în Vietnam ca parte a unui batalion al forţelor aerie­ne. „Când m-a întrebat Mary Patty dacă merg la biserică, i-am spus că, dacă asta este nevoie, am să o fac. Aşa că prima noastră întâlnire a fost la biserică. Apoi am întrebat-o dacă va mai ieşi din nou cu mine, şi a spus că da, aşa că am mers tot la biserică, şi am tot mers până când mi-am dat seama că acesta este locul unde există esenţa adevărată a vieţii“, povesteşte părintele.

A doua oară când i-a auzit vocea lui Dumnezeu era trimis pentru un nou an de armată, în Alaska.

Atunci schimba scrisori de câte 20 de pagini cu părinţii soţiei sale, credincioşi convinşi, în care dezbăteau noţiuni şi concepte teologice. Scrisorile le mai are şi acum, aduse până la Iaşi, într-o cutie, păstrate cu grijă de soţia sa. În­tr-una dintre scrisori, mama lui Mary Patty i-a scris că Dumnezeu îl cheamă spre preoţie. „Am spus că nu, nici vorbă, mi-am scos-o din cap. Până într-o zi în care stăteam în Alaska în camera mea de unul singur şi aceeaşi voce a venit la mine şi mi-a spus: «Pregăteşte o slujbă pentru că trebuie să predici mâine».“ A doua zi, nici preotul capelei din Alaska şi nici asistentul lui nu au putut ajunge, rămânând înzăpeziţi, aşa că Stephen Holley a ţinut prima sa slujbă ca pre­ot. După ce a văzut că i se potriveşte, şi-a luat o licenţă şi două masterate în studii teologice.

Ortodoxia, religia pe care a căutat-o toată viaţa

S-a întors apoi în California, hotărât să-şi petreacă viaţa ca preot şi învăţător, alături de soţia sa. Însă, la scurt timp după ce a început să predice la o biserică baptistă, a avut o divergenţă de opinii cu preotul de acolo despre căile bisericii, iar atunci a fost încurajat să-şi urmeze credinţa în altă parte. Dar această ruptură a afectat-o cel mai tare pe soţia sa, care avea, de generaţii, legături cu Biserica baptistă. Tot ea s-a adaptat cel mai greu când părintele a descoperit în ortodoxie religia pe care „o căuta toată viaţa“.

„Mă simţeam la un mo­ment dat gol, însă la prima mea Li­tur­ghie am zis că da, e ceva cu totul diferit. Am mers la o masă rotundă, am dezbătut ceea ce credea Orto­do­xia şi am zis că da, asta am crezut şi eu dintotdeauna. Aşa cum părintele John avea să-mi spună că am fost ortodox toată viaţa doar că nu am ştiut cum să-i spun“, spune părintele, şi se uită către soţia sa, Mary Patty, care-l priveşte cu indulgenţă.

Soţia sa stingea, în copilărie, lumânările din biserici

Lui Mary Patty i-a fost cel mai greu. Părinţii săi o crescuseră cu un fel de ură împotriva Bisericii Romano-catolice, iar când era mică se ducea împreună cu sora ei şi stingea lumâ­nările aprinse de catolici. Ajunse acasă, tatăl lor le bătea zâmbind cu pal­ma pe umăr şi le dădea câte un dolar la fiecare.

„Tămâia îi dădea dureri de cap, aşa că după ce s-a terminat prima liturghie mi-a spus «du-mă de aici, nu suport locul ăsta, mă doare capul de la miros, vreau să plec, acum!»“, povesteşte Stephen Holley şi vocea îi creşte în intensitate. „Dar Dumnezeu i-a schimbat inima şi nu ştiu dacă au trecut trei săptă­mâni de la acea primă liturghie când Mary Patty mi-a spus. «Ştii cum ai mers toată viaţa la biserică dar simţi că nu ai fost niciodată cu adevărat? Ei bine, aşa mă simt eu acum, simt că am fost la biserică.»“ Astfel, în aprilie 1996, în trei luni şi jumătate de când au asistat prima dată la o liturghie ortodoxă, ambii fuseseră creştinaţi. Părintele Stephen avea atunci 47 de ani.

Ieşenii de la Sf. Haralambie, „cei mai minunaţi oameni“

Acum, părintele a reuşit să înveţe numerele şi ora „foarte bine“. Se miră şi acum când vede oamenii oprindu-se pe stradă, când poartă straie preoţeşti, şi îi spun „seromena parente“, aple­când capul pentru a-i binecuvânta. „Nu am avut mult timp maşină, şi mergeam pe străzi. Oriunde mergeam, lumea se oprea, se uita la noi şi Mary Patty mă întreba: «dragule, am uitat să-mi iau ceva, faţa mea arată bine?».

Acum, când ne văd, ne fac cu mâna, chiar dacă unii se mai încruntă la noi. Nu ştiu sigur, dar dincolo de faptul că suntem americani, cred că atunci când ieşim, noi zâmbim mereu, şi nu sunt prea mulţi oameni care zâmbesc pe stradă. Probabil se întreabă ce ştiu ei şi nu ştim noi de stau mereu cu zâmbetul pe buze. În America nu ai să vezi niciodată aşa ceva, eventual să te scuipe pe stradă, nu literalmente, dar pe aproape“, spune părintele, şi râde din nou cu vocea sa puternică.

Pe oamenii de la biserica Sf. Haralambie din Iaşi îi consideră „cei mai minunaţi din lume“, şi simte că în puţinile luni de când s-a stabilit de tot în Iaşi oamenii îi sunt foarte apropiaţi şi calzi, chiar dacă la început s-a speriat gândidu-se că îi va îndepărta „cu româna mea măcelărită“. Înţelege româna destul de bine încât să citească din cărţile sfinte, însă nu destul încât să o vorbească foarte bine. Pe viitor, părintele povesteşte că ÎPS Teofan l-a însărcinat să se gândească să slujească într-o biserică în Iaşi unde se va predica doar în limba engleză. O biserică pentru cei străini de casă, care se vor întoarce în Iaşi, şi pentru cei străini de ţară, care se vor stabili în capitala Moldovei.

Publicitate și alte recomandări video