Un reconfortant exerciţiu democratic

Am tristul „privilegiu” de a aparţine unei generaţii care s-a născut imediat după război şi care a trăit o parte din viaţă în regimul comunist. Nu a fost şi nu este o generaţie omogenă: unii se simţeau bine, aveau o poziţie socială (âpolitică) şi o situaţie materială confortabile, alţii „se descurcau” şi erau şi ei întrucâtva mulţumiţi, cei mai numeroşi însă suportau privaţiuni şi umilinţe de tot felul. Unora cultul deşănţat al personalităţii lui Ceauşescu li se părea penibil şi grotesc, alţii se umflau patriotic în pene că „şeful” (alintat „nea Nicu”) se ţinea tare şi-i punea la punct pe americani, pe ruşi, pe unguri şi pe oricine ar fi atentat la suveranitatea ţării. Aceste diferenţe de perspectivă (am dat două exemple printre multe altele) s-au menţinut şi după 1990 – cu alţi actori şi mai ales în alte condiţii, pentru că exprimarea opiniilor s-a putut face liber şi democratic.

De ce tot insistă liderii PSD-ALDE, în frunte cu Dragnea şi Tăriceanu, că avem astăzi a face cu o societate „divizată”, „dezbinată”, cu „două Românii”, că practic s-a ajuns (ce enormitate!) la „război civil”? De ce ar trebui să fie lumea românească monocoloră? Chiar ne e dor de „unitatea de nezdruncinat a poporului, sub conducerea partidului şi a comandantului suprem”? Să fim, dimpotrivă, bucuroşi că societatea civilă a reacţionat atât de bine, atât de spontan şi cu atâta inventivitate încercând să împiedice o manevră flagrantă a puterii ce viza scoaterea de sub incidenţa legii a unor oameni politici. Guvernul Grindeanu a răspuns târziu cerinţelor manifestanţilor, a abrogat ordonanţa când efectiv nu mai avea nici o altă soluţie şi a temporizat cât se poate alte măsuri ce se impuneau, în primul rând demiterea catastrofalului ministru de justiţie (care a avut însă, în noaptea cu pricina, complicitatea tuturorminiştrilor din executiv; unul singur a recunoscut şi, spre cinstea lui, a demisionat). A  prezenta uriaşele manifestaţii din stradă ca „destabilizatoare” este prostie curată (dar şi manipulare grosolană). Mă grăbesc să adaug că şi protestul de la Cotroceni este legitim, în măsura în care democraţia permite diversitatea punctelor de vedere. Acest fapt nu trebuie însă să ne ducă la echivalări abuzive.

Ion Bogdan Lefter observa pertinent, într-o intervenţie la un post de televiziune, că cele două proteste, cel din Piaţa Victoriei (şi din atâtea alte oraşe) şi cel de la Cotroceni sunt asimetrice. Şi nu e vorba (doar) de numărul de participanţi, nu doar de constatarea că într-o parte protestatarii sunt majoritar tineri, iar de cealaltă parte oameni în vârstă, ci de motivaţiile celor două – cum să le spun? – „tabere”. În Piaţa Victoriei prevalează principiile morale şi se cere o guvernare corectă; în faţa Cotrocenilor se cere demisia preşedintelui Iohannis şi, drept „argumente”, se reiau clişee din panoplia celui mai abject naţionalism de tip Vadim. Pentru protestatarii de acolo, Iohannis trebuie să plece fiindcă „nu e român”, iar faptul că e de etnie germană îl transformă, în ochii lor, în „nazist” şi „fascist”. S-au reactivat, cum era de prevăzut, şi aberaţii puse în circulaţie în campania electorală din 2014 („vânzător de copii”, „traficant de organe” etc.). Pe scurt, Iohannis e un „trădător” şi, după spusele unui protestatar, la recentul summit de la Malta „a vândut ţara”.

Acest delir xenofob are rădăcini adânci. Pretextând că apără independenţa ţării, Ceauşescu a declanşat a adevărată psihoză a „străinilor care ne vor răul”. La începutul anilor ’70 au apărut legile care interziceau românilor să discute cu cetăţenii străini şi, în caz că totuşi o fac, să raporteze Securităţii ce au vorbit. S-a întreţinut totodată mitul ţării asediate, înconjurate de duşmani. Vinovaţi erau, întotdeauna, ceilalţi. Îmi amintesc cum, în perioada în care – în 1980-1981 – în Polonia aveau loc grevele organizate de sindicatul Solidaritatea, un personaj important în ierarhia politică locală ne asigura că, dacă la noi sunt şi vor fi lipsuri alimentare, e din cauză că trimitem mâncare în Polonia, iar acolo polonezii nu mai pot de bine, nu muncesc şi stau cu burta la soare. Toată nebunia cu Soros şi cu multinaţionalele se bazează pe acelaşi tip de propagandă. Au mare trecere la o anumită categorie de public divagaţiile lui Ilie Şerbănescu, gratificat cu titlul de „profesor” (e profesor cum e profesor şi Dan Voiculescu). Ideea fixă a lui Şerbănescu este că România a devenit astăzi o „colonie”. O idee care îl bântuie, am impresia, de mai multă vreme: acest domn a publicat în 1978, la Editura Politică, o carte intitulată… Corporaţiile transnaţionale. Dat fiind titlul şi dată fiind editura la care a apărut, nu e greu să ne imaginăm conţinutul volumului. Una dintre ideile perverse puse în circulaţie este că multinaţionalele ar sprijini mişcările de stradă deoarece măririle de salariu anunţate de guvern le-ar periclita interesele. Ar trebui să ne fie limpede că, dacă spre exemplu Renault va pleca din România, nu e fiindcă se majorează salariile, ci fiindcă nu există autostrada Piteşti-Sibiu, autostradă ce pare să fie în continuare uitată de guvernanţi.

Iată de ce mesajul pro-european al demonstranţilor din Piaţa Victoriei, din Timişoara, Cluj, Iaşi etc., etc. a fost unul tonic. El ne face încrezători în capacitatea de regenerare a democraţiei.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor