Un ultraş?

Câteva enunţuri, de datare şi de atitudine în limbajul jurnaliştilor (şi ca aşteptări ale publicului-ţintă): „Protestul din Piaţa Victoriei – deturnat de ultraşi" (/national.ro/); „În piaţă au rămas câteva mii de protestatari paşnici, care strigă «Nu aşa!», «Fără violenţă», delimitându-se de cei care au provocat jandarmii, aşa numiţii ultraşi de la galeriile de fotbal, care au aruncat cu petarde şi torţe" (/europafm.ro); „Douăzeci de persoane au fost reţinute, după ce mai mulţi ultraşi au aruncat petarde şi fumigene, iar jandarmi au ripostat cu gaze lacrimogene" (/mediafax.ro/). Incriminaţi, spontan, au fost susţinătorii… de suflu (foarte) violent ai unei echipe de fotbal din Bucureşti.

► În pofida eschivărilor şi a măsurii în care apartenenţa unora dintre agresorii jandarmilor din Piaţa Victoriei la numitele „galerii" ar putea fi dovedită, apelul la termenul ce revine în discuţie atunci când presa relatează confruntări ale formaţiilor constituite de susţinători ardenţi ai unui club de fotbal cu cei ai altui club este întru totul justificat. Din înseşi expuneri de profil… tehnic ale sociologilor domeniului, putem afla cum stau lucrurile. După ce Wikipedia (care se scuză că nu are decât „cioturi") ne informează că „ultraşii sunt un tip de fani cunoscuţi pentru suportul lor ultra-fanatic… apelând, uneori, la violenţă şi la cântece sau sloganuri pline de ură", că fenomenul a luat naştere în fotbalul din America de Sud şi că s-a extins în Europa, ba chiar în toate continentele, putem afla şi că „în unele cazuri se ajunge ca dragostea pentru clubul favorit să ajungă pe planul doi, pe primul plan ajungând ura faţă de rivali". În ecuaţie intră, adesea, şi forţele de ordine; grupări de „fani" din diferite ţări „erau cunoscute şi pentru duşmănia de lungă durată împotriva poliţiei" (sursa citată).

► Semnificaţia elementului de compunere (evidenţiat în paragraful precedent prin italice) de la baza substantivului în discuţie este uşor de descifrat: „foarte", „extrem de", „dincolo", „de peste", prezent în împrumuturi din alte limbi, dar şi în creaţii pe teren românesc, de la tehnicele ultraacustică (domeniu referitor la ultrasunete) sau ultravirus, până la ultrademagog, ultraoportunist, ultraşovinist, dar şi ultraimpresionist, cu posibilităţi expresive care îi reţinuseră deja atenţia şi lui Caragiale („Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultra-progresist…" se plângea Caţavencu!). Dar, ca substantiv propriu-zis, în materie de sport, achiziţia europeană este din spaniola sud-americană; domeniu lingvistic în care ultra poate fi întâlnit şi într-un enunţ de tipul „Yo soy ultra blanca" (sau „~ ultra violento"), dar şi, substantivat, „Yo soy ultra" titlu de pagină You Tube, particularizată şi prin figură (o minge de fotbal; /youtube.com/).

► În spaniolă, (los) ultras este forma normală de plural a substantivului respectiv (vezi, de exemplu, „Los ultras polacos, camuflados en Madrid"; la o întâlnire Legia – Real de pe „El Bernabéu"; /mundodeportivo.com/), ceea ce scapă „importatorilor" români. De unde, un singular hazardat, ca pe burtiera la un video de la Romtv (2.02): „Ofiter sub acoperire confundat cu un ultras" (cf. şi „Uite un ultras meloman…"; /georgezafiu.ro/). În lipsa diacriticelor, nu ştim dacă, oriunde apare această formă, este vorba de preluarea, literă cu literă, a cuvântului spaniol (dar ca singular), sau dacă, de la un presupus singular cu finala -as, s-a format un plural în -aş; aşadar, dacă ne confruntăm cu tipul pas (pl. paşi), ori cu tipul borfaş (pl. borfaşi), ca pronunţii populare. Că vorbitorii îşi pun astfel de probleme se poate proba urmărind, de exemplu, site-ul „ştii să scrii?" (cf. /scri.ro/), termenul respectiv fiind discutat ca „barbarism" (/tpu.ro/). Forma prudentă: „SRI susţine că nu are competenţe în ceea ce priveşte manifestările grupărilor ultras" (/europafm.ro/).

► Mutaţie. Însă, în fond, într-un caz cum este şi cel de faţă, puţin interesează corectitudinea şi normarea lingvistică. Mai întâi, pentru că împărtăşim convingerea că cei numiţi nu au ce căuta în viaţa majoră a cetăţii, astfel că variaţiile morfologice şi de accent ale unui termen ce n-a pătruns încă în dicţionare ar rămâne să le dea eventuale bătăi de cap servanţilor şi exegeţilor privind comunicarea din zonă (cf. teza de doctorat Revoluţia «ultraşilor», semnată Dinu Guţu, „cercetător şi ultras"; 2012). Apoi, pentru că intervine şi o relativă diversitate sinonimică; a doua zi după cele relatate, s-au desfăşurat scene descrise ca de-a dreptul emoţionante: „Cu pruncul în braţe" o femeie dintre manifestanţi, „a ţinut să le dea flori acelor oameni care îi apără în faţa huliganilor" (/evz.ro/). Termenul a apărut şi ulterior, dar folosirea lui înseamnă, uneori, să te cam joci cu focul! 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi