Urbanism furat

De unde vine dihonia? E atât de iraţională încât ar trebui să stârnească mirare. Apoi îngrijorare. Şi în fine soluţii. Societatea noastră aleargă într-o cursă fără reguli. Într-o astfel de alergare forţa brută şi imorală are întotdeauna câştigul de partea ei.

Evident între părţile unei comunităţi cele mai responsabile sunt structurile politice. Ele induc, prin liderii lor un război adevărat în societate. La începutul redemocratizării noastre războiul din politică s-a manifestat şi la propriu. În ultima vreme bâtele au fost înlocuite cu lupta pentru putere pe polaritatea stânga – dreapta. În mod normal ar fi nevoie de ambele. În luptă se exclud reciproc. Indiferent de poziţionarea sus – jos, adică putere – opoziţie. Aici se întâmplă orbirea maximă. Cei de jos îi consideră, întotdeauna, pe cei de sus: proşti, tâmpiţi, hoţi, incompetenţi, demagogi. Dacă roata se învârte, fenomenul rămâne. E de mirare, oare nu sunt cu toţii părţi ale aceleaşi naţii? Mai mult. Au în general acelaşi nivel de şcolarizare. Nu prea mai sunt cazuri cu indivizi ajunşi în funcţii publice fără să fi absolvit o facultate. Indiferent de specializare. Şi mai mult. O majoritate a lor deţin doctorate. Cu toate acestea nivelul gândirii e de mahala. Iar dispreţul reciproc pe polarităţile stânga – dreapta şi sus – jos este reciproc. Ireversibil.

Ce legătură au aceste realităţi cu oraşul, cu o localitate din România de azi? Au o mare, nefericită, legătură. Războiul n-ar fi război de-ar rămâne la nivel ideologic. Câmpul lui de bătaie sunt proiectele oraşului. Întotdeauna cei de jos denunţă proiectele celor de sus. Sunt iresponsabile, sunt urâte, sunt inutile, ineficiente. Sunt făcute doar pentru a fura, zic cei de jos. Situaţia rămâne neschimbată când cei de jos, prin votul populaţiei ajung sus. Din această bătălie rezultă proiecte anemice, superficiale, făcute în grabă. Astfel încât cei care le fac să şi poată profita de măruntele lor rezultate. Nu, Doamne fereşte, în nici un caz implementarea unui proiect nu trebuie să se întindă şi în timpul când cei de jos ajung sus. Este extrem de periculos. Laşi duşmanului pe câmpul de bătaie toate atuurile. Te expui până la moarte. Poţi fi desfiinţat ca om politic şi chiar ca structură politică.

În urma acestui măcel suferă întotdeauna, cu precizie de ceasornic, matematic, comunitatea. Dar care comunitate? Şi oamenii, bieţii de ei, se împart pe tabere stânga – dreapta şi sus – jos. Intră şi în ei dihonie. Iar babilonia se desăvârşeşte. Cuprinde orice părticică a oraşului cu cetăţenii ei cu tot.

Se naşte întrebarea, oare numai la noi e aşa? Numai la noi lupta politică distruge comunităţile?

A funcţionat, poate mai funcţionează, o Asociaţie a arhitecţilor, şefi de oraşe şi municipii. Ea încearca să despartă decizia politică de decizia de specialitate. Un exemplu ne poate lămuri. Emiterea de către o primărie a certificatelor de urbanism şi a autorizaţiilor de construire, presupune competenţe strict administrative de specialitate. O persoană, de regulă arhitect, ştie să citească într-un plan de urbanism, reglementările juridice, economice şi tehnice, să facă lista de avize necesare şi să le înscrie într-un certificat de urbanism. Apoi ştie să verifice concordanţa dintre cerinţele înscrise în certificat şi documentaţia depusă pentru autorizare şi să emită autorizaţia de construire. De ce e necesară semnătura primarului pe aceste documente? Semnătura unui nespecialist în domeniu, cum e de regulă primarul, are o singură semnificaţie reală, culmea, dată de lege… Exercitarea unui anumit tip de control… sub forma imixtiunii politicului într-un domeniu străin lui. Iar acolo unde este de drept să-şi exercite autoritatea, anume în politicile de dezvoltare economico-socială, politicul nostru se… eschivează. Amână. Se face că plouă, că e furtună, că e vreme rea. Că e criză!

Prin alte părţi s-a sesizat demult acest fel de anomalie. Pe acolo s-a separat, pur şi simplu, decizia politică de aceea de specialitate. În societăţile funcţionale ele nu mai sunt în relaţie ierarhică.

Într-un comentariu la ultimul meu articol, respectabilul domn „Suedilă“ considera absurdă comparaţia dintre lumea noastră şi cea suedeză. Personal cred că trebuie să ne comparăm cu cei de la care avem ce învăţa. A ne umple de mândria că suntem mai buni ca boşimanii sau hotentoţi, n-ar fi deloc onorabil pentru o naţie europeană ce aspiră la valori europene. Cu acest crez, revin cu un exemplu suedez. Supără-se suedilă ieşeanul!

Unul dintre viceprimarii comunei Götebourg locuieşte într-un penthouse confortabil, la etajul şapte, pe un bulevard central. Pe toată terasa blocului există numai această locuinţă ocupând cam un sfert din terasă. Soţia, iubitoare de flori, şi-a dorit o seră transparentă de vreo 20 de metri pătraţi în extensia camerei de zi. Ce credeţi că a făcut viceprimarul, s-a dus să aranjeze problema cu arhitectul şef? Nici nu-l cunoştea. A făcut o cerere oficială asemeni unui cetăţean obişnuit al oraşului. Cererea a ajuns într-un birou de specialitate. Acolo s-a hotărât caracterul problemei. E nevoie de o decizie politică, în Consiliul Local, de una de specialitate a Instituţiei arhitect şef, sau de ambele? S-a hotărât că e o decizie de specialitate. Arhitectul şef a consultat regulamentele de urbanism. A constatat că realizarea minusculei şi invizibilei sere contravine regulamentelor de urbanism aprobate în Consiliul Local. În consecinţă a respins solicitarea viceprimarului. Asta a fost tot. “M-am supus deciziei“, a comentat viceprimarul.

Pe la noi, evident nu e numai altfel. E mult mai rău. Întotdeauna se găsesc soluţii pentru a rezolva cerinţele mai marilor. Iar arhitectul şef se cam supune. Nu cumva din această cauză ultima semnătură pe o autorizaţie de construire este a primarului? Dacă asta e cauza putem vorbi, cu certitudine, de urbanismul furat al localităţilor noastre…

Ionel Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului

Publicitate și alte recomandări video