Comemorari

Zilele acestea, Ungaria aniverseaza – sau, mai bines pus, comemoreaza – 50 de ani de la revolutia din 1956, care a fost primul act major din Europa de Est de opozitie fata de regimul comunist instaurat sub protectia Uniunii Sovietice. Maghiarii s-au inspirat de la polonezi, care, in vara lui 1956, in Poznan, au dat semne de nervozitate sindicala, initial, si apoi de opozitie deschisa fata de puterea comunista. Iar noi nu trebuie sa uitam ca revolutia maghiara a avut, la rindu-i, efecte contagioase asupra Romaniei, unde au avut loc citeva manifestari de protest studentesti, in Timisoara, Cluj, Bucuresti si alte locuri, impotriva regimului condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej si a interventiei sovietice din Ungaria. Represiunea dejista ce a urmat a dus la arestarea citorva mii de studenti in toate centrele universitare, la moartea citorva sute in inchisoare, la exmatricularea si excluderea din Uniunea Tineretului Muncitor si Uniunea Asociatiilor Studentesti din Romania (fapt ce echivala cu un stigmat politic, social si profesional) a altor mii de tineri. Asadar, comemorarea de acum este si comemorarea noastra.
Mijlocul anilor ’50 parea sa aduca relaxarea sistemului represiv din statele comuniste. Aceasta iluzie au trait-o si tinerii din Romania. Moartea lui Stalin in 1953, Festivalul Mondial al Tineretului organizat la Bucuresti in acelasi an ca o demonstratie a superbiei comuniste, „spiritul Genevei” ce a urmat aparentei imbunatatiri a relatiilor dintre Est si Vest din 1955, discursul „secret” al lui Hrusciov din februarie 1956 in care erau denuntate partial crimele staliniste si cultul personalitatii, protestele din Polonia si Ungaria impotriva comunismului, aparitia Asociatiilor Studentesti care pareau o alternativa democratica la dogmatica si irespirabila Uniune a Tineretului Muncitor (UTM) – toate acestea au fost interpretate in epoca drept semne ale destinderii sau chiar ale subrezirii inconturnabile a comunismului. Dar nu a fost asa. „Destinderea nu a fost un vis, a fost o capcana”, spunea la un moment dat Jean-François Revel. Cei care si-au facut iluzii ca pot vorbi liber in universitati, in sedintele UTM si ale Asociatiilor Studentesti au platit scump. Gheorghe Gheorghiu-Dej si apropiatii sai, care se temeau pentru propriile scaune si vieti in conditiile schimbarii de directie impuse de Hrusciov, au declansat actiuni represive extraordinare in rindul tinerilor, soldate cu mii de arestari, exmatriculari si excluderi. Asa a fost ucisa iluzia si asa au pastrat Gheorghiu-Dej si apropiatii sai puterea.
Aceste lucruri sint foarte putin cunoscute in Romania de astazi si cu atit mai putin internalizate in metanaratiunea nationala ca pilde si modele de curaj ale istoriei noastre recente (despre evenimentele post-1956 exista doar citeva lucrari, foarte bune de altfel, intre care se remarca cea semnata de Ioana Boca, „1956. Un an de ruptura”). O multime de alte personaje au faima nemeritata de opozanti ai regimului comunist, cum ar fi falsul apostat Ion Iliescu. In 1956, tinarul Ion Iliescu era o piesa importanta in angrenajul puterii comuniste. La cei 26 de ani ai sai, dovedea o precocitate politica remarcabila, de vreme ce cumula pozitiile de secretar in CC al UTM, trimis al UTM la Uniunea Internationala a Studentilor (o interfata internationala a Moscovei, menita a coopta sustinatori in rindul studentimii din intreaga lume), presedinte al comitetului de organizare a Asociatiilor studentesti din RPR si ulterior presedinte al UASR – cu alte cuvinte, lider peste cei care au fost vizati cu precadere de represiunea din a doua parte a anilor ’50. Atunci, Iliescu a fost implicat in exmatriculari, a participat la demascarile si „prelucrarile” ordonate de Gheorghiu-Dej intre tineri, a calificat revolutia din Ungaria drept un mare pericol, a jucat un rol in epurarea CC al UTM, a participat, printr-o umilitoare autocritica facuta in fata lui Nicolae Ceausescu (pe atunci responsabilul partidului cu tineretul), la ritualul renegarii lui Miron Constantinescu de catre Dej, dupa ce primul, luind modelul lui Hrusciov, criticase cultul personalitatii lui Dej si abuzurile comise de acesta etc. Si inca nu se stie totul. La fel de virulent a fost Iliescu si in decembrie 1968, pe cind era prim secretar al UTM, dupa manifestatia studenteasca din Bucuresti. Atunci spumega si ordona masuri impotriva „huliganilor”, prefigurind atacurile la adresa „huliganilor” din 1990. Acest om a fost presedintele Romaniei – lucru pentru care ar trebui sa ne fie rusine, perpetuu si mai ales acum, cind comemoram victimele unui regim in al carui prim plan Iliescu zimbea triumfalist.