Caută 
7 MIN
Discursul presedintelui Constantinescu tinut cu ocazia aniversarii a sapte ani de la adoptarea Constitutiei Romaniei are toate datele unui bilant clasic. Realizari, neajunsuri, pericole, indemnuri si angajamente solemne. La capitolul realizari – destul de sumar de altfel – apar asa numitele "progrese in constructia institutionala", legislatie democratica, alternanta puterii asumata "corect si constructiv" de catre institutiile statului si reprezentantii acestora. Urmeaza "neajunsurile". Aici presedintele consemneaza corect ceea ce sondajele de opinie releva tot mai insistent: "o neincredere ingrijoratoare (a opiniei publice) in capacitatea unor institutii fundamentale ale democratiei, cum sint Parlamentul si partidele politice, de a solutiona problemele care ii preocupa prioritar pe cetateni". Si indemnul: "este obligatia fundamentala a acestor institutii de a-si examina cu luciditate si spirit critic prestatia…" si a institutiilor statului de a se face "respectate de cetateni, inainte de toate respectindu-le vointa si interesele lor fundamentale".
Trecem la "pericole si amenintari". Aici presedintele bate si combate furtunos, dar pe alocuri inadecvat. Greseala presedintelui, din punctul nostru de vedere, consta aici intr-un amestec de planuri cu totul nepermis. El pune pe acelasi talger al balantei – sugerind o legatura directa intre ele – doua lucruri, in fondul lor, total opuse: pe de o parte, extremismul politic, cu aluzie evidenta la PRM si la liderul sau tot mai agresiv si nociv in acelasi timp, atingind in treacat si ceea ce el numeste "vinovatia" celor care ar dori sa-l foloseasca "pe tacute", aluzie la PDSR; de cealalta parte – ceea ce presedintele califica drept "una dintre formele cele mai periculoase ale gherilei contra institutiilor statului, dezvoltata recent de unii lideri de opinie", respectiv incercarea de a acredita "ideea disolutiei autoritatii statului". Ceea ce pare sa nu sesizeze presedintele este nu doar lipsa de legatura dintre cele doua lucruri, ci chiar incompatibilitatea lor de fond. In timp ce extremismul politic e o amenintare la adresa democratiei si statului de drept, a vorbi despre "disolutia autoritatii statului" e un semnal de alarma, in principiu onest si care pleaca de la o realitate pe care o simtim cu totii zi de zi, un semnal de alarma menit sa atraga atentia tocmai asupra pericolului extremismului politic. A atrage atentia asupra disolutiei autoritatii statului nu inseamna a incuraja extremismul, cu atit mai putin a fi extremist, ci tocmai a avertiza asupra spectrului acestuia. Confuzia pare, mai degraba, intentionata, atita timp cit, pe deoparte, nu-i deloc comod, din postura de sef al statului, sa recunosti ca sub propriul mandat autoritatea statului se afla in deficit cronic, de cealalta parte cunoscuta fiind iritarea, proverbiala deja, a presedintelui Constantinescu fata de acei "lideri de opinie" – a se citi presa – care se incapatineaza sa nu prezinte realitatea din Romania in culori ceva mai proaspete.
Dincolo insa de aceste, sa le spunem, "mici scapari", discursul prezidential e strabatut de o vadita buna credinta. Dar cam atit, din moment ce nu schiteaza – ocazia fiind cit se poate de nimerita – nici o posibila solutie la problemele pe care le atinge, de altfel, cu destula acuratete. Dupa sapte ani de "viata", Constitutia Romaniei si-a dezvaluit suficiente puncte slabe. Sint tot mai multe voci prestigioase si autorizate care reclama nevoia clara a unei reforme radicale a sistemului politic. Pentru ca e clar ca neincrederea in Parlament si in partidele politice, dar si in alte institutii ale statului nu mai e de mult un fenomen conjunctural, ci unul de natura structurala.
Presedintele ar fi avut acum ocazia sa lanseze o dezbatere publica tocmai pe aceste chestiuni, parte din ele chiar de ordin constitutional. In Romania, de mult nu se mai rezolva nimic pe baza de voluntarism, cu indemnuri si simple apeluri la responsabilitate si la "examene de constiinta". Multumindu-se cu atit, presedintele Constantinescu risca in continuare sa ramina doar "cel mai democrat presedinte de pina acum al regimului Iliescu", asa cum il numea recent un prestigios intelectual roman. (Pavel LUCESCU)
Un tintar biziind pe la urechile NATO
Dupa aproape un an de cind oficialii romani ne intretin false iluzii privind aderarea la NATO, de curind, acestia au inceput sa recunoasca, unul cite unul, esecul eforturilor lor in aceasta directie. Dupa declaratia pesimista a presedintelui Constantinescu, facuta ulterior intrevederii cu secretarul general al NATO, a venit rindul ministrului Andrei Plesu sa se resemneze. Acesta a facut publica ieri neincrederea sa in privinta unui val doi al extinderii, care ar fi putut avea loc anul viitor la summit-ul de la Washington al Aliantei. Iar daca domnia sa, care tocmai a sosit dintr-un rasunator turneu diplomatic de doua saptamini in America de Sud facut in plina campanie pro NATO, isi exprima doar neincrederea, atunci noi putem sa ne exprimam la fel de clar convingerea in acelasi sens.
Ca om de cultura si ca membru al Guvernului, fara doar si poate ca domnului Plesu i-a priit o vizita tihnita in tara lui Mario Vargas Llosa, vestitul scriitor si fost candidat la presedintia peruana. Ce nu pare sa stie dumnealui este contextul in care oficialii NATO au dat de inteles ca preocuparea pentru extinderea aliantei va fi una minora in viitorul apropiat. Caci, daca ar fi stiut, nu intelegem de ce nu a si explicat, pentru ca totul este in favoarea sa. Cu alte cuvinte, decizia ca Alianta sa nu se extinda prea curind, foarte probabil, n-a avut prea mari legaturi cu eforturile oficialilor romani in acesta directie, chiar daca acestea ar fi fost absolut remarcabile.
Cert este ca, acum doua zile, la ultima reuniune a oficialilor NATO inaintea momentului Washington de anul viitor, s-a stabilit deja ordinea de zi ce va fi luata in discutie peste patru luni. Cele sapte puncte de pe ordinea de zi vor fi:
prezentarea punctului de vedere american in privinta noului NATO
noul concept strategic al NATO, avind in vedere dezintegrarea URSS si noile relatii cu Rusia si
posibilitatea interventiei NATO in operatiuni in afara granitelor membrilor sai si eventualitatea de a se actiona militar fara avizul ONU
pachetele de programe pentru aspiranti
neproliferarea nucleara si tratatele cu statele din afara NATO ce detin armament nuclear
dezvoltarea conceptului identitatii europene de aparare
relatia viitoare a SUA cu partenerii europeni.
Deci, iata, termenul "extindere" nici macat nu apare in vreunul din puncte. In aceste conditii, ce-ar mai putea spera Romania?
In cursul ultimelor luni, incepind cu schimbarea politica din Germania, majoritatea cotidianelor occidentale acorda spatii din ce in ce mai largi divergentelor aparute in sinul NATO. Prima problema care a pus pe jar presa de peste ocean a fost cea adusa in discutie de noul guvern german, la doar doua zile de la numirea sa oficiala: revizuirea considerentelor privind amplasamentele nucleare ale Aliantei, fiind vorba, in special, de cele din Germania. Noul sef al diplomatiei de la Bonn, ecologistul Joschka Fischer, declara ca este lipsit de sens ca importante arsenale nucleare ale NATO sa fie in Germania, de vreme ce URSS nu mai este ce a fost, iar Germania nu mai este, sau nu va mai fi, cel mai estic stat al Aliantei.
Aici discutia trebuie nuantata. Pe de o parte, din considerente pur economice, Germania cultiva o relatie privilegiata cu Rusia, care ramine inca o serioasa amenintare nucleara si o forta potentiala demna de luat in considerare in deceniile urmatoare. Pe de alta parte, interesele economice ale SUA nu pot fi decit divergente cu cele ale Rusiei. Zonele de intersectie – Orientul Mijlociu si Marea Caspica – arata clar ca un compromis nu va putea fi posibil multi ani de aici inainte.
Un alt diferend important in interiorul NATO este cel traditional deja, dintre Franta si SUA. Toti presedintii postbelici ai Frantei au urmarit consolidarea pozitiei tarii in plan mondial, pozitie aflata in declin de citeva zeci de ani. In acest sens, Franta militeaza de ani buni pentru cresterea influentei Europei in NATO. De curind, eforturile lor par a fi incununate de un oarecare succes. Presedintele Jacques Chirac a obtinut sprijinul Germaniei si, mai ales, al Marii Britanii pentru consolidarea UEO, bratul armat al Uniunii Europene.
In sfirsit, un ultim aspect demn de atentie este cel al intereselor strategice diferite dintre europeni si americani. In timp ce ultimii, cu o zona de influenta imensa pe planeta, sustin un eventual statut al NATO care sa permita interventia militara intr-o zona cit mai intinsa, primii nu au aceleasi opinii. De altfel, acest conflict latent a fost pus in evidenta de declaratia de alaltaieri a sefei diplomatiei SUA, Madeleine Albright, in toiul dezbaterilor de la sediul NATO de la Bruxelles. Aceasta, enervata la un moment dat de expunerile omologilor ei europeni, a replicat taios: "Sint unii care incearca sa ne spuna ca asumarea unor noi sarcini ale Aliantei se indeparteaza de intentiile pentru care NATO a fost creat. Terminati cu prostiile! Am mai spus-o si o repet: trebuie sa fim pregatiti pentru evenimentele ce au loc la granita NATO, pentru ca acestea ne pot afecta interesele vitale".
Aceste probleme interne ale NATO, care au pus in evidenta iminenta reformei Aliantei, au aparut, de altfel, inca imediat dupa destramarea URSS, insa au fost mereu aminate. De curind, ele au fost puse cel mai bine in evidenta de conflictele din fosta Iugoslavie, cind NATO s-a dovedit si se dovedeste in continuare incapabil sa faca ceva. Acest lucru este insa mai putin important pentru noi. In privinta Romaniei si a eforturilor sale, probabil ca, la cite probleme are acum Alianta, ele sint percepute la virful NATO ca enervantul biziit al unui tintar atunci cind nu stii ce sa mai faci de atita munca. Sa speram insa ca nu va fi atit de enervant incit sa-i treaca cuiva prin cap ca biziitul poate disparea prin strivirea tintarului de perete. (Claudiu RAUS)
