Europeni cu forta

De aproape zece ani romanii spun ca vor in Europa. Acea Europa pe care o acuza in mod regulat si din ce in ce mai zgomotos ca nu face nimic in acest sens, ca ne lasa de izbeliste si ca, cel mult, incearca sa profite de noi. Acum se pare ca a venit si vremea Europei. Acum ea ne vrea, vrea sa ne ajute, sa ne spuna si cam ce-avem de facut si ne acuza ca, de fapt, noi nu prea facem nimic. Numai ca nici asa nu-i bine. Cum sa ne spuna Europa ce trebuie sa vrem si cum s-o facem? Adica noi nu stim ce-avem de facut? Si, daca tot vor sa ne integram, mai intii banii. Banii jos, si-apoi mai discutam. Cam la atit se rezuma odiseea celor zece ani de "integrarea a Romaniei in structurile europene si euro-atlantice". Asa, cel putin, se vede de aici, din Romania.
In scrisoarea pe care Radu Vasile a primit-o recent de la Gunter Verheugen, comisarul european responsabil cu extinderea Uniunii Europene, exista o fraza care, citita cu pasiune romaneasca, te scoate din minti. " Raportul (al Comisiei Europene – n.n.) arata ca autoritatile si societatea romaneasca in ansamblul ei au fost incapabile sa realizeze un consens puternic in ceea ce priveste reformele economice si sa recunoasca faptul ca aceste reforme sint extrem de importante pentru indeplinirea obiectivului de integrare in Uniunea Europeana." Si noi, care credeam ca doar "autoritatile", adica aceasta nenorocita clasa politica, nu sint capabile de consens in ceea ce priveste reforma si de recunoastere a ceea ce inseamna ele pentru integrarea in UE. Cind colo, ne spune "Europa", nici "societatea romaneasca in ansamblul ei" nu e mai breaza. Cum nu stiu ei ca in toate sondajele de opinie din ultimii zece ani majoritatea covirsitoare a romanilor vor integrarea in Europa. Uite ca "Europa" ne vede altfel. Si-atunci, daca ne considera pe toti incapabili si inconstienti, de ce isi mai bat capul sa ne ajute, sa mai dea si bani si chiar sa ne impinga de la spate? De unde atita altruism si generozitate? Adevarul e ca, vrem nu vrem, sintem pregatiti sau nu, Europa ne vrea. Ne vrea pur si simplu, chiar si daca am fi fost gabonezi.
Se intimpla ca, de citiva ani incoace, lumea se schimba intr-un ritm ametitor. Strategiile politice, geo-politice, economice tin cu greu de la un an la altul. In stiinta si tehnologie, domeniile de avangarda ale schimbarii, "revolutiile" se succed intr-un ritm nemaiintilnit. Reactiile politice si economice la acest mediu de o incertitudine agresiva se invirt in mod fatal in jurul a doua concepte cheie: expansiune si integrare. Desi par oarecum contradictorii, cele doua concepte nu reprezinta decit fatete ale aceleiasi monede. E vorba, de fapt, de o expansiune prin integrare, o strategie reactiva la un mediu tot mai incert si mai imprevizibil. Cum era de asteptat, mediul economic e cel care a luat-o inainte. Mari companii transnationale, care zeci de ani au concurat la singe pe pietele nationale si internationale, fuzioneaza sau fac aliante intr-un ritm alert. Capitaluri private de ordinul bugetelor citorva tari adunate la un loc sint puse cap la cap pentru a face fata riscurilor multiple pe care le presupune noul mediu economic, pentru accesul mai rapid la tehnologii cheie, pentru investitii majore in cercetare, pentru a patrunde mai rapid pe cit mai multe piete in crestere. Expansiunea economica se realizeaza tot mai putin printr-o concurenta oarba si tot mai mult prin integrare, prin aliante si parteneriate altadata de neimaginat. Politica incearca si ea sa tina pasul acestei noi realitati. Uniunea Europeana se inscrie si ea cu tot mai multa determinare in aceasta tendinta generala. Vointa UE de a-si asuma responsabilitatea pentru intregul spatiu european va fi, spun unii analisti, singura unitate de masura cu care va putea fi judecata capacitatea ei de a deveni o adevarata putere mondiala. Din acest punct de vedere, problema extinderii spre Est devine din ce in ce mai presanta. Fata de acum citiva ani, cind chestiunea extinderii inca se mai discuta la nivel de principii generale, in ultimul timp a devenit o prioritate asumata. Romano Prodi, noul presedinte al Comisiei Europene, vorbeste deja despre necesitatea unui "acoperis european" pentru Balcani. Romania, alaturi de alte state de centrul si sud-estul Europei, a intrat deja in cartile extinderii pentru ca face parte din acest spatiu politico-economic care nu mai poate fi ignorat. Numai ca ceea ce noi nu reusim inca sa facem este sa digeram aceasta noua realitate, aceasta tendinta generala numita "expansiune prin integrare". Din diverse motive, intelegem separat cei doi termeni si-i tratam in opozitie. Cind ne plingem ca Europa nu ne ajuta sa ne integram, cind acuzam Europa ca vrea sa ne acapareze si sa profite de noi. Reactiile mediului politic romanesc la anuntul intentiei UE de a se pune la dispozitia Romaniei, inclusiv financiar, pentru a grabi integrarea arata cit de nepregatiti sintem pentru noua lume in care traim. Din fericire, chiar si impinsa de la spate, Romania tot va trebui sa intre in Europa. (Pavel LUCESCU)
Arta auto-demiterii
Ceea ce era de asteptat sa se intimple s-a intimplat joi la sedinta Biroului Federal al Federatiei Romane de Fotbal: antrenorul echipei reprezentative, Victor Piturca, a fost demis cu o larga majoritate, cu douasprezece voturi pentru si doar patru impotriva acestei decizii. Fara a intra, deocamdata, in speculatii privind oportunitatea acestei hotariri si repercusiunile ei ulterioare, ne marginim la a sublinia doar ca miscarea era pe cit de previzibila, pe atit de inevitabila. Iar Piturca a fost primul care a pus umarul la propria sa inlaturare de la cirma nationalei.
Este mai mult decit evident ca aceasta demitere este urmare a unei miscari de forta, care nu i-a lasat lui Piturca nici o sansa de a reactiona. Practic, acum s-au intors importiva sa toti cei pe care si i-a facut dusmani de-a lungul mandatului sau de un an si ceva la nationala: "tricolorii" din vechea garda, presa si – nu in ultimul rind – conducatorii federatiei. La fel de evident este faptul ca in spatele acestei miscari de forta s-a aflat procuratorul Ioan Becali, cel care il propulsa pe Piturca, in 1998, in scaunul lasat liber de Iordanescu si care apoi l-a aparat in dese rinduri in fata atacurilor venite din toate directiile. Dintr-o data, insa, in aceasta vara, relatiile dintre Becali si protejatul lui s-au stricat, moment in care a devenit clar ca zilele lui Piturca sint numarate. Acesta din urma n-a avut, insa, prezenta de spirit sa aplaneze acest conflict, ci s-a lansat in afirmatii care de care mai incendiare la adresa lui Becali, a citorva jucatori de baza ai nationalei (Hagi, Gica Popescu, Petrescu) si a presedintelui federatiei, Mircea Sandu. Piturca, obisnuit sa spuna tot ce ii trece prin cap, fara sa se gindeasca la consecinte, convins ca "prietenul" Becali ii va fi din nou scut, s-a trezit dintr-o data lipsit de aparare, singur impotriva tuturor, atacat din toate partile. In naivitatea sa (ca sa nu-l acuzam, ca altii, de lipsa de inteligenta), selectionerul a crezut ca doar rezultatele nationalei si calificarea la Europene ii vor crea un statut de intangibilitate la nationala. Becali s-a incapatinat sa-i demonstreze ca nu e asa, si a reusit. Partea hilara a acestei povesti este ca Piturca pleaca de la echipa reprezentativa asa cum a si venit: in urma unor jocuri de culise. Daca ne amintim, in primavara lui 1988, el a fost numit in acest post in detrimentul unui antrenor (Dumitru Dumitriu) mult mai bine cotat, in urma unor jocuri de culise abil "instrumentate" din umbra de acelasi Ioan Becali. Lucru recunoscut cu ceva timp in urma de procuratorul in cauza.
Ce l-a facut pe Becali sa doreasca acum aceasta schimbare radicala nu e greu de ghicit. In primul rind, orgoliul sau de om obisnuit sa invirta cum vrea multe din itele incurcate ale fotbalului romanesc nu-i permitea sa accepte afronturile celui pe care el il impinsese spre lumea buna a acestui sport. In al doilea rind, poate mult mai important, Becali nu putea sa riste ca jucatorii de la nationala pe care ii are acum sub contract sa nu evolueze la Campionatul European de anul viitor tocmai din cauza acestui conflict iscat intre el si antrenor. Solutia era una singura si ea a fost pusa in aplicare: "capul" lui Piturca a cazut.
Ar fi gresit, sa credem, insa, ca schimbarea s-a realizat numai in urma presiunilor facute de Becali. Pozitia lui Hagi si Gica Popescu, purtatori de cuvint ai "vechii garzi" din echipa nationala, a fost, de asemenea, determinanta. Calcati pe nervi de declaratiile antrenorului, care subliniase, in inconstienta sa puerila, ca se poate dispensa de serviciile oricaruia dintre "tricolori", doar antrenorul fiind batut in cuie, cei doi au reactionat virulent, prin declaratii de genul "alegeti intre noi si ei". Nu trebuie omis, insa, faptul ca acesti jucatori sint printre cei (multi) ale caror interese le apara Becali si deci o posibila coalizare la sugestia procuratorului nu trebuie exclusa, ci considerata foarte probabila. Daca am fi rautaciosi, am putea merge si mai departe, considerind ca Hagi si-a pregatit "terenul" pentru viitoarea sa instalare in functia de antrenor al nationalei, idee mult vehiculata in ultimul timp.
Presa, la rindul sau, a avut toate motivele sa ceara demisia lui Piturca, in urma numeroaselor obstructii ale acestuia la adresa ziarelor si posturilor de televiziune considerate incomode. Piturca si-a permis mereu sa-i trateze pe ziaristi ca pe niste vasali al caror unic rol este acela de a-l ridica in slavi, nefiind capabil sa inteleaga, ca multe personaje din lumea fotbalului, ca rolul presei este de a informa si nu de a omagia. Iar ziarele si-au facut datoria de a cere inlaturarea actualului selectioner, in speranta ca cel care ii va lua locul va fi o persoana deschisa si cu capul pe umeri.
In fine, sa ne inchipuim care a fost rationamentul acelor membri din conducerea federatiei neimpovarati de greutatea vreunei datorii fata de Becali si care doresc cu adevarat binele echipei nationale (admitind ca exista si din acestia…). Intrebarea fundamentala era daca merita sacrificata prezenta nationalei la Campionatul European din 2000 de dragul unui antrenor care a intrat de nenumarate ori cu oistea in gard sau se poate asuma riscul evident ca Becali sa-si impuna o noua "marioneta" la conducerea nationalei. In conditiile in care aceasta a doua varianta include posibilitatea numirii la nationala a unui antrenor corect si demn, precum Iordanescu, Lucescu ori Dumitriu, care sa nu poata fi manipulat de un simplu impresar, ea a fost, logic, preferata. (Ion TEODOR)