Lustratia maxima

De citeva saptamini, discutam din nou, a cita oara, despre lustratie. Din pacate, dupa 16 ani de discutii pe aceasta tema, dezbaterile nu au cistigat prea mult in profunzime, nuante, realism si cuprindere bibliografica, ele pacatuind in plus prin extrema politizare a subiectului, mi(s)tificare, naivitate si debusolanta ignoranta.
Prea putini dintre politicienii, ziaristii si analistii care participa la dezbaterea publica percep in profunzime semnificatia istorica a temei, complexitatea, nuantele si implicatiile ei extraordinare. Am vazut participanti la talk-show-uri care nu facusera efortul minim de documentare de a parcurge cele doua proiecte de lege aflate in dezbaterea Parlamentului. Ca sa nu mai spunem ca nu erau la curent cu dosarul est-european al aplicarii legii lustratiei, cu istoriografia privind perioada comunista sau cu sofisticata literatura de specialitate dedicata, in ultima vreme, domeniului „justitiei de tranzitie” („transitional justice”), de prima relevanta pentru subiectul in discutie.
Or, rasfoirea dosarului est-european arata ca aplicarea legilor lustratiei in statele postcomuniste din jur nu a fost tocmai o poveste de succes, simpla si izbavitoare, cum se tot spune la noi. Dimpotriva, a stirnit nenumarate probleme, macar la fel de multe cite a rezolvat. A provocat infinite complicatii juridice (punind la mare incercare normele justitiei liberale), etice (efortul de trasare a unei linii morale intre responsabili si victime esuind partial), stiintifice (pentru ca imaginea sistemului totalitar pe care o construiesc politicile retributive este deformata) si politice (din cauza instrumentarii politice a legii). Daca aceste complicatii nu sint anticipate, vom ajunge curind intr-o fundatura.
In mod cu totul surprinzator, in dezbaterea publica legata de lustratie nu a fost scos in evidenta cel mai important lucru: daca proiectul de lege initiat de Societatea Timisoara trece prin Parlament in forma actuala, atunci vom fi statul cu cea mai radicala lege a lustratiei din Europa de Est.
Cu exceptia Cehiei si Albaniei, in toate celelalte state est-europene legile lustratiei ii vizeaza doar pe membrii si colaboratorii politiei politice. Numai Cehia si Albania au inclus intre pozitiile „lustrabile” si posturile detinute in partidul comunist si in birocratia politica – la nivel central si districtual, in Cehia, iar in Albania doar anumite pozitii de la nivel central. Proiectul de lege romanesc este mai radical prin faptul ca include intre pozitiile lustrabile mai multe posturi din partidul comunist si birocratie, mergind pina la nivel comunal, si prin aceea ca numarul posturilor postcomuniste conditionate de lustratie este incomparabil mai mare (in Cehia, legea nu impiedica ocuparea unei pozitii in Parlament si in alte demnitati alese sau desemnarea in executiv).
Proiectul de lege al Societatii Timisoara a avut ca principal model legea ceha, de la care a preluat procedeul radical al descalificarii administrative automate. Din cauza acestuia, lustratia ceha a stirnit serioase controverse in plan intern (inclusiv interventia Curtii Constitutionale), proteste internationale (din partea Consiliului Europei, a Organizatiei Internationale a Muncii, a Comitetului Helsinki si, mai nou, presiuni discrete din partea UE) si critici elaborate in literatura de specialitate dedicata „justitiei de tranzitie”.
Lustratia se dovedeste o mare provocare pentru normele liberale si justitia democratica. Ea presupune descalificare administrativa categoriala, colectiva, retroactivitate, prezumtia de vinovatie, discriminare apriorica, in afara mecanismelor justitiei, fara proceduri de demonstrare a culpei individuale etc – adica tot atitea lucruri care intra in contradictie cu principiile si practicile din democratiile consolidate.
Nu intimplator, peste tot in Europa de Est, Curtile Constitutionale au amendat consistent legile lustratiei (deciziile merita a fi atent studiate) si probabil se va intimpla acelasi lucru si in Romania. In Cehia, marea majoritate a celor care au apelat la justitie pentru a contesta efectele legii au obtinut cistig de cauza. De citiva ani, au inceput sa apara decizii CEDO pe aceeasi tema care dau dreptate reclamantilor. Dupa cum observa Noel Calhoun, fostii comunisti au invatat sa foloseasca foarte bine instrumentele legale, ideologice si morale oferite de democratia liberala, aflindu-se pe pozitia paradoxala de a-i critica, cot la cot cu institutiile internationale, pentru comportament „antidemocratic” tocmai pe aceia care au trecut, in Europa de Est de dupa ’89, drept promotorii democratiei.
Marea problema a democratiei este ca trebuie sa indrepte nedreptatile trecutului fara sa comita la rindu-i nedreptati. Acest lucru este, deseori, greu de acceptat, dar el constituie conditia esentiala pentru ca politicile retributive sa aiba macar partial efectele morale anticipate de promotorii lor. Democratia nu poate fi la fel de „eficienta”, rapida si determinata ca o dictatura. Justitia post-totalitara este obligata sa se bazeze pe norme clare, fundamentate, care atrag consensul social si nu stirnesc suspiciuni, pentru a fi cu adevarat justitie. De aceste lucruri trebuie sa tina cont si avocatii lustratiei de la noi.