Parlamentul banului

Aproape ca nu mai este un secret pentru nimeni faptul ca locurile eligibile de pe listele majoritatii partidelor politice au devenit o marfa ca oricare alta, cu pret negociabil, cu oferta in rate ori cu banul gramada, sau cu plata in produse si accesorii electorale sau alte variante. Acestei marfi pare sa-i lipseasca doar TVA-ul, pentru a intra perfect in circuitul pietei albe, pentru ca pretul sa i se supuna mai bine raportului cererii si ofertei.
La ApR, de exemplu, pretul este mai mic – in jur de 500 milioane de lei – deoarece partidul este cam strimtorat financiar dupa campania localelor si, nu in ultimul rind, in ultima vreme acesta nu mai ofera siguranta maxima privind trecerea pragului electoral. In rest, insa, preturile nu scad sub 700 de milioane de lei, depasind, in unele judete cu conjuncturi speciale, miliardul. Nu face exceptie, dupa cum declara chiar ieri un senator taranist revoltat, nici partidul considerat indeobste aparatorul cel mai inversunat al moralei in politica – PNTCD.
La prima vedere, toata aceasta mascarada ar putea parea multora doar o noua dovada a meschinariei unor lideri politici. N-ar fi prea rau, daca lucrurile, pe termen lung, nu ar fi mult mai grave. Cu atit mai mult cu cit, fata de campaniile electorale anterioare, fenomenul a luat o amploare de masa. Care sint riscurile la care este supus alegatorul, in aceste conditii?
In evolutia istorica a democratiei, votul a avut ca scop desemnarea unui for legislativ care sa fie cit mai reprezentativ pentru populatia cu acest drept. Este adevarat, o modalitate perfecta pentru intrunirea proportionala in Parlament a tuturor intereselor dintr-o tara pare sa nu se fi descoperit, daca aceasta exista. Insa, in principiu, fiecare reforma politica din istorie s-a vrut o evolutie in acest sens.
In Germania, de exemplu, Bundestag-ul federal (echivalentul Camerei Deputatilor) este alcatuit din parlamentari alesi prin vot pe liste de partid, in timp ce Bunderat-tul (Senatul, sau camera superioara) este ales prin vot majoritar in circumscriptii, din reprezentanti ai landurilor. Aceasta tocmai pentru ca interesul regional sa nu ramina nereprezentat in legislativ. In Marea Britanie, o tara ceva mai conservatoare, camera superioara (Camera Lorzilor) nu este aleasa, ci este formata din persoane care mostenesc de la parinti titlul de lord. La timpul ei, aceasta forma de desemnare avea un scop bine delimitat: reprezentarea in Parlament a aristocratiei. Desi neactuala acum, evolutia democratica a acestei tari a facut insa ca atributiile Camerei Lorzilor sa devina aproape simbolice. In Franta, legislativul este desemnat atit prin vot pe liste, cit si prin vot uninominal. Ratiunea acestui sistem mixt este reprezentarea interesului regional (prin votul uninominal) in aceeasi masura in care este reprezentat si cel national, apanaj in principal al partidelor, cit si pentru asigurarea unei stabilitati guvernamentale.
Poate fi, asadar, discutabil de la tara la tara daca un anumit mod de reprezentare democratica este cel mai bun. In privinta sistemului politic din Romania, putem insa afirma ca este cel mai prost. Pe de o parte, desemnarea parlamentarilor numai prin vot pe liste de partid face ca interesul regional sa fie gestionat doar de la centru. Cu ce rezultate, vedem cu totii. Pe de alta parte, calitatea oamenilor politici nu mai este supusa punctual judecatii electoratului, prin vot, ci este apreciata de alegator doar global, prin impresia generala pe care o are cineva despre un anumit partid sau despre liderul sau. In sfirsit, un alt neajuns este acela ca politicianul nu mai simte nici o responsabilitate fata de cei care l-au ales, din moment ce nu alegatorul decide daca el va mai fi sau nu parlamentar dupa scrutinul viitor, aceasta fiind decizia sefului sau de partid, care va hotari daca respectivul candidat va fi pus pe o pozitie eligibila sau nu pe listele partidului. Actualmente, parlamentarilor putin le pasa daca alegatorii au o parere proasta despre ei, cit timp se afla in gratiile sefului de partid.
Sa mai adaugam si o alta anomalie: existenta a doua camere parlamentare identice ca mod de reprezentare si ca atributii. O aberatie care produce un imens dezavantaj tarii, prin ingreunarea inacceptabila a actului de elaborare a legilor, si un mare avantaj liderilor de partid, care pot imparti mai multe privilegii decit daca ar exista doar o camera.
Insa faptul ca sistemul politic romanesc este gresit din proiect nu mai e o noutate pentru multi. Asadar, chiar in aceste conditii inacceptabile, apare o noua anomalie – cumpararea locurilor de parlamentari. Posibil ca prima anomalie sa o fi generat pe a doua, caci este greu de imaginat ca, in conditiile votului uninominal, sa se mai fi putut face astfel de tranzactii. Insa este de neimaginat un parlament in care un procent consistent de parlamentari sa-si fi cumparat locurile. Pe cine vor reprezenta acestia – pe alegatorii lor sau interesele banilor lor? Caci, este cert, un candidat care investeste un miliard de lei pentru un post de parlamentar o va face macar pentru motivul cel mai onest pentru el – acela de a influenta actul legistativ in interesul sau. Ca sa nu mai spunem ca multi dintre acestia o fac cu gindul la accesul spre coruptia pe picior mare.
In dezinteresul general manifestat de populatie fata de viata politica, cumpararea, cu sume fabuloase pentru majoritatea alegatorilor, a locurilor eligibile de pe listele de candidaturi pentru Parlament poate parea doar o noua dovada a popularitatii mici de care se bucura clasa politica. In realitate insa, este foarte grav. Aceasta va duce cu siguranta la degradarea totala a vietii politice romanesti.
(Claudiu RAUS)