Partidul cu un picior in groapa

Dupa ceva mai mult de doi ani de guvernare, PNTCD nu a cistigat nimic, dar a pierdut aproape tot. Promisiunile electorale sint departe de a fi realitate, unitatea partidului este pusa sub semnul indoielii, iar discursul restitutionist, miez tare al politicii taraniste, este pe punctul de a fi confiscat de PDSR. Paradoxul este ca un partid de opozitie, apropiat social-democratiei, cum este PDSR, ar putea avea mai multa credibilitate promitind restituirea paminturilor si padurilor decit are acum PNTCD, care este la putere. De aceea, taranistii au toate sansele sa treaca prin experienta PUNR, care si-a vazut discursul nationalist confiscat si utilizat mai eficient de acelasi partid cu pretentii de partid unic.
Explicatia pentru criza taranistilor ar putea fi aceea ca nu au fost pregatiti pentru guvernare, mai ales pentru una alaturi de PD, care a impus celor doi ani de exercitare a puterii un ritm de campanie electorala continua.
Daca acestora li s-ar putea atribui eticheta de duplicitari, taranistii pot fi caracterizati ca ineficienti, incapabili de a impune in coalitie realizarea unui minim din platforma politica cu care au intrat in coalitie. Iar acest imobilism, manifestat in principal la conducerea taranista, a transformat PNTCD intr-un mort politic, dar partener la guvernare. Frictiunile interne, rezultat al conflictelor de interese dintre cei care doresc continuarea participarii la guvernare, cu speranta ca vor putea transpune in realitate cite ceva din programul taranist, si cei care prefera parasirea aliantei cu PD, caruia nu ii pot face fata in jocul politic, sint aproape de a duce la sciziunea partidului. Diviziunea a aparut, poate nu intimplator, pe linia Huntington, separind, se pare, reprezentantii ardeleni ai partidului de cei ai vechiului regat. Iar Ion Diaconescu nu mai poate sustine, acum, de unul singur, unitatea partidului. Nu mai are argumente care pot fi considerate credibile de cei care doresc sa paraseasca partidul, iar acestia, la rindul lor, nu au alternativa in formarea unei alte grupari politice viabile. Pentru taranistii din cele doua tabere, jocurile par a fi inchise la ambele capete: nici cei care pleaca, dar nici cei care ramin nu pot cistiga, astfel ca echilibrul cistiguri-pierderi va fi acelasi de acum. (Sergiu UNGUREANU)
Lucescu – Inter, o iubire imposibila
Ceea ce parea inevitabil, inca de multa vreme, s-a produs. Cu toata increderea care i-au acordat-o staff-ul clubului, presedintele Moratti si "eminentele cenusii" Mazzola si Corso, Mircea Lucescu a facut gestul absolut necesar: demisia de la conducerea tehnica a clubului Internazionale Milano. Acum, faptul fiind consumat, o singura intrebare framinta mintile tuturor fanilor fotbalului de la noi, indiferent daca sint "pro" sau "contra" lui Lucescu: a fost Inter o palarie prea mare pentru fostul antrenor al romanilor? Sau, cu alte cuvinte, saltul de la mahalaua Giulestiului la aristocratia milaneza a fost prea urias pentru un muritor de rind? Raspunsul nostru este un "nu" hotarit! Si aceasta in ciuda faptului ca nu de putine ori ne-am exprimat teama ca Lucescu nu va rezista infernului din acea orchestra de virtuozi. In ciuda retinerilor proverbiale ale italienilor fata de antrenorii straini, mai ales est-europeni.
In prima perioada a mandatului sau, cind atmosfera in lotul echipei era respirabila, rezultatele Interului au fost remarcabile: a cistigat un meci decisiv la Salzburg, calificindu-se in sferturile Ligii Campionilor; in campionat, a invins cu 4-1 pe Roma, a cistigat la Udine, apropiindu-se de pozitiile fruntase ale clasamentului; ce sa mai vorbim de stralucitoarea victorie cu 5-2 in Cupa Italiei, contra lui Lazio, echipa care fluiera acum in serie A? Steaua lui Lucescu parea sa straluceasca la zenit si ne intrebam cu totii ce se va intimpla la toamna cu provizoratul romanului, daca Inter va reusi tripla coroana?
Visul acesta frumos s-a rupt brusc: in campionat, Inter a pierdut la alde Perugia si Bari, Parma o umileste in Cupa UEFA, iar meciul cu Manchester United din sferturile Ligii era asteptat cu teama si, mai ales, cu speranta revenirii salvatoare a lui Ronaldo. Meciurile Interului, vazute la televizor, strecurau o unda de ingrijorare in inima noastra. Parea din ce in ce mai evident ca tot mai multi jucatori il lucreaza, in stil caracteristic, pe antrenorul roman. Baggio si Djorkaeff, artizanii succeselor anterioare, jucau ca niste amatori. Gindul se sperie la asemenea speculatii: Inter nu e nici Unirea Botosani, nici Cimentul Fieni, ci o grupare de profesionisti care isi cunosc bine interesul. Dar, din pacate, evenimentele ulterioare vor confirma aceasta ipoteza, cu iz autohton. Dubla cu Manchester creeaza o falie in echipa. Unii jucatori se gindesc mai mult la primele fabuloase in cazul calificarii in semifinala, altii resping organic pastrarea lui Lucescu, chiar cu riscul unor pierderi financiare. Rezultatul da cistig de cauza taberei adverse: Inter pierde calificarea si demiterea (sau demisia) lui Lucescu pare iminenta: la ce te mai puteai astepta, din moment ce toate obiectivele au fost ratate?
Urmeaza, insa, o noua lovitura de trasnet: conducerea administrativa, in frunte cu Moratti, surda, oarba si flasca pina atunci, ii da un vot de incredere antrenorului roman. Massimo Moratti, fiul celebrului conducator al Interului de glorie, stie mult prea bine ca, la o echipa cu pretentii, antrenorul este seful, iar jucatorii, indiferent de geniul pe care si-l pretind, sint subalterni. Simpli executanti. Asa a procedat si tatal sau, Angelo, cind antrenor era Herrera, Interul de atunci fiind cea mai buna echipa din lume. Este un moment de deruta. Urmatoarea secventa este scrisoarea deschisa a veteranului echipei, Giuseppe Bergomi, profesionist pina in maduva oaselor, adresata coechipierilor. El nu s-a erijat in aparatorul lui Lucescu. A cerut, pur si simplu, colegilor, sa aiba rabdare, pina in vara, cind va veni Lippi, si sa caute sa salveze ce se mai poate salva din blazonul patat al echipei. Aceasta mostra de bun simt nu a avut efectul scontat. A cistigat tabara distructiva, care a fortat, pina la urma, inevitabilul. "Daca toate aceste esecuri nu pot determina expulzarea romanului, haidem s-o facem si mai lata!", si-au spus ei. Si, din nefericire, bisericuta cirtitorilor a cistigat noi adepti. Ultimul a fost portarul Pagliuca, artizanul infringerii salvatoare pentru intentiile revoltatilor: 0-4 cu Sampdoria, echipa din coada clasamentului! É finita la commedia! In aceste conditii, o continuare cu orice pret ar fi fost cea mai mare dovada de lasitate din partea lui Lucescu. Mircea n-a fost las! A zis "basta, ragazzi!" si a plecat fara macar sa-i salute pe jucatori, exact cum au meritat.
E greu de spus de ce nu le-au placut vedetelor de la Inter ochii lui Lucescu, din moment ce la inceput totul parea OK. Probabil ca una dintre ultimele declaratii ale antrenorului demisionar spune multe. Lucescu isi marturisea teama ca orice schimbare care o face in echipa provoaca scandal. Intr-adevar, asa s-a petrecut cu West, cu Djorkaeff, cu Baggio si, mai nou, cu Pagliuca. Daca este asa, credem ca este cazul sa deplingem soarta lui Marcello Lippi, viitorul antrenor al echipei milaneze. Cu o asemenea trupa de vedete cu nasul in ceruri, nici un tehnician nu va putea face nimic la Internazionale Milano! (Nicolae GRECU)

Publicitate și alte recomandări video