Taraful de trompete al diplomatiei romanesti

La mai bine de jumatate de an de la acutizarea crizei din Kosovo, institutiile si oficialii romani, adica ai unui stat vecin cu una din tarile aflate in conflict, au reusit, dupa multe bilbiieli si declaratii contradictorii, sa adopte un punct de vedere comun in ce priveste pozitia Romaniei. Acesta a fost comunicat dupa intilnirea de miercuri seara, de la Palatul Cotroceni, dintre presedinte, premier, ministrul de Externe si al Apararii.
Acum mai bine de un an, inaintea summitului NATO din iulie 1997 de la Madrid, credeam ca bilbiiala diplomatiei romanesti a atins apogeul. In timp ce seful diplomatiei romane de atunci, Adrian Severin, juca la Washington pe o singura carte – admiterea in NATO acum – Victor Ciorbea, premier, pleca in SUA unde avea convorbiri cu oficialii americani pentru a obtine o promisiune ferma pentru Romania in privinta valului urmator de largire, consolat deja cu neadmiterea tarii noastre in primul val. Estimp, consilierii prezidentiali trimiteau misive oficiale catre guvernele membrilor NATO, in care pomeneau cind de prima varianta, cind de cea de-a doua, cind de ambele.
Nu este greu de imaginat ce parere isi putea face despre Romania doamna Albright, secretarul de stat american, care lua contact cu toate acestea, pe rind. Pentru ca, trebuie spus, intr-o negociere diplomatica cel putin doua lucruri trebuie sa fie extrem de clare: ce vrea sau ce cere statul respectiv si, in al doilea rind, cine este cel care negociaza si daca el reprezinta, intr-adevar, tara respectiva. Or, in cazul de mai sus, nici una dintre cele doua conditii absolut minimale nu erau respectate. Ca urmare, Romania nu era capabila, in totalitate din vina ei, de a fi cit de cit un partener de dialog diplomatic. Din punct de vedere strict al negocierilor, este preferabil sa discuti cu un dictator, despre care stii, cel putin, ca reprezinta statul respectiv, in locul unei aiureli ca aceea cu care s-a prezentat Romania in campania pro-NATO de anul trecut.
De altfel, gafele au culminat cu un gest absolut penibil al lui Adrian Severin. Acesta, la un dineu, cu o luna inainte de momentul Madrid, i-a propus lui Javier Solana sa puna pariu cu el ca Romania va intra in NATO in primul val. Nu stim inca daca, la auzul unei asemenea vesti, ar trebui sa ridem sau sa plingem.
Ceea ce s-a intimplat in 1997, pina la un punct, s-a repetat si in acest an. In urma cu citeva zile, Victor Babiuc facea, la Washington, o afirmatie cel putin controversata, potrivit careia Romania este dispusa sa intervina cu forte militare, alaturi de NATO, daca alianta decide sa atace Serbia. In Romania, Andrei Plesu spunea, in termeni destul de vagi, exact contrariul. In acelasi timp, Presedintia avea o pozitie mai nuantata, de genul "vom fi de acord cu o interventie militara, in cazul in care toate celelalte mijloace se vor fi epuizat." In tara, toate aceste contradictii sint percepute vag. In mediile diplomatice internationale, insa, ele sint, cu siguranta, percepute ca semnul unui haos la nivel de decizie in stat sau, cel putin, ca indiciu al lipsei de comunicare intre institutiile statului. Varianta care, desi nu pare, este la fel de grava ca si prima.
Mai este si un alt aspect. Presedintele Constantinescu a convocat, la intrunirea de alaltaieri pentru armonizarea pozitiilor, numai pe unii responsabili din Guvern. O decizie in sensul unei interventii militare se ia insa in Parlament, nu in Guvern, deci parerea opozitiei conteaza. Din fericire, s-a decis ca Romania sa nu trimita trupe. Daca s-ar fi decis altceva, dupa ce opozitia a ripostat dur fata de neconsultarea sa, un sprijin din partea acesteia devenise, astfel, pur ipotetic.
Cam in aceste ape se scalda, in ultimii ani, diplomatia romaneasca si cei care reprezinta, in corpore, tara noastra in relatiile cu alte state. Mai pe scurt spus, deocamdata, diplomatia romaneasca este ca un taraf tiganesc, fara dirijor. Adica in care iese in evidenta cel care sufla in trompeta mai tare sau este mai afon. (Claudiu RAUS)