Caută 
4 MIN
Caderea regimului Saddam Hussein, asteptata in toata lumea, s-a produs in urma unui razboi. Colaboratorii lui apropiati au inceput sa se predea trupelor coalitiei, dar dictatorul nu a fost gasit nici viu, nici mort. Ziua lui de nastere, sarbatorita pina anul trecut cu onorurile unei zile nationale, a fost semnalul unor rabufniri nostalgice si nationale. Izolat, dar semnificativ, trupe paramilitare irakiene au provocat ambuscade, in unele orase chiar scene de razboi. In Irak, haosul nu a fost inca oprit din expansiune. In lumea politica si in ordinea militara mai persista ingrijorarea ca, liber fiind si in viata, Saddam ar putea impinge tara intr-un razboi civil. Imprevizibil si paranoic ca orice dictator, Saddam ar putea distruge ordinea pe cale de a se instala si ar pune sub semnul intrebarii cauza democratiei, in numele careia s-a purtat acest razboi. Nu am caderea si nici informatiile necesare pentru a formula previziuni, nici pentru a caracteriza situatia din Irak in termeni realisti, motiv pentru care ma voi stradui sa nu devin melancolic si sa nu imping prea departe comparatia intre caderea dictaturii comuniste in Romania si prabusirea regimului Saddam. Cu toate ca mai multe canale de televiziune au transmis in paralel scene ale revolutiei romane si momente de euforie din Bagdad. Comparatia a fost valabila citeva zile, cind bombardamentele au tacut. Mai departe, comparatia inceteaza, si nu pentru ca situatiile ar fi diferite, ci pentru simplul motiv ca dictatorul roman a fost capturat, judecat asa cum a fost judecat si condamnat la moarte, in timp ce dictatorul irakian pare a fi in viata. Si, in viata fiind, mai poate coordona contraofensive care nu vor putea schimba intru totul soarta regimului si a razboiului, dar care ar da posibilitatea unei multimi fara stapin sa desavirseasca opera anarhica. Or, democratia nu poate stapini anarhia fara a recurge la mijloacele autoritarismului. Or, care popor prefera o ocupatie autoritara straina unei ocupatii autoritare din interior? Nu sint ingrijorat, dar ma obsedeaza ideea ca tentatia totalitara dispare atunci cind se instaleaza o dictatura, dar se naste ori renaste cind intr-o tara se instaleaza democratia.
Problema Irakului se va rezolva, dar calea democratiei nu este atit de usor de asigurat in conditiile in care acea forta a raului nu este rapusa simbolic. Aici incep pentru mine intrebarile retorice cu privire la revolutia romana. Vointa populara ar fi fost la fel de unanima, la fel de hotarita, la fel de convinsa de valorile democratiei daca Ceausescu ar fi reusit sa scape si sa se organizeze? Revolutia este o miscare populara, dar in suma unui popor este o mare multime muta care nu se exprima in nici un fel, ci asteapta sa treaca, supusa, de partea invingatorului. Ea este nehotarita pina in ultima clipa si poate inclina balanta chiar si printr-o miscare spontana, daca este sa credem intr-o miscare pe care nu o coordoneaza nimeni. Trupele coalitiei din Irak au actionat in spiritul democratiei, contind pe nevoia reala de libertate a maselor. Dar daca aceasta nevoie de libertate nu exista cu adevarat decit acolo unde s-a trait in libertate, acolo unde se poate face o comparatie intre ceea ce inseamna a fi liber si ceea ce inseamna a fi supus? Dar daca Ceausescu ar fi vorbit, in direct, pe posturile nationale de televiziune, in fata Marii Adunari Nationale? Mi-e frica sa pun aceste intrebari, pentru ca la noi, la fel ca in Irak, dictatura a durat citeva decenii, a sters din mintea omului ideea si nevoia de libertate, a instalat o frica teribila fata de celalalt si a ridicat puterea statului la nivel de religie. Saddam nu mai reprezenta nici un pericol pentru ordinea mondiala si nu stiu daca a reprezentat vreodata, cu adevarat, un mare pericol. Saddam este personificarea unui rau care vine din secolul XX si care se prelinge ca o otrava in cupa cu care sarbatorim democratia in mileniul al treilea.
Americanii vorbesc de o axa a raului. Nu sint convins ca putem vorbi de o axa a raului, pusa in secret de acord impotriva unor valori euro-atlantice. Insa raul totalitar trece si prin Saddam, asa cum a trecut prin Stalin, Lenin, Hitler, Ceausescu si ceilalti dictatori, mai mici, ai lumii. Este vointa biciului sub care se incovoaie, din frica de prezent si de viitor, sute de milioane de oameni. Dictatura nu apare fara nevoia multimii de a avea un pastor, de a i se incredinta, de a-l urma orbeste si, la rigoare, de a-l sacrifica atunci cind biciul nu mai cunoaste crutare. Ceausescu a contat pe niste fideli care nu i-au fost fideli pina la capat. Saddam a fost tradat numai in parte, probabil ca a fost mai aproape de ceea ce inseamna un dictator adevarat. Nu a crezut in nimeni si in nimic, dar abia acum intelegem cit de important ar fi fost ca el sa fi fost filmat, in halat si in slapi, pe o plaja din Oceanul Pacific, intr-o oaza din Siria, pe catafalc sau intr-o ambasada prietena. Disparitia lui in neant duce Irakul in haos, iar haosul acesta nu mai poate fi adus la ordine cu biciul fara riscul de a-l face pe Saddam regretat.
(Val CONDURACHE)
