Impietrita in viata

Instinctul nu-i ajunge. Ar vrea sa-si priceapa formele sufletului, singurul care i-a slujit credincios ca o umbra, si care nu vrea deloc sa urce la cer. Inlauntrul lui, simturi nestiute i se ascut stingher, facind-o sa descopere cai nebanuite. Drumuri nestiute, singurele prin care mai poate auzi, vedea. Singurele prin care mai poate pipai lucruri mici, lucruri departate, dincolo de hotarul simturilor slobode…
Ii este indiferent prezentul, zapada. Si cerul si toata lumea din jur. Alte vedenii i se perinda prin fata ochilor, estompate ca niste naluciri stranii pe care nu le poate opri si care, de asemenea, n-o mai intereseaza. Le urmareste sec, cu privire opaca, scobita in fata galbuie, fara pic de singe si incrustata de mina timpului…
Oricit m-ar fi inspaimintat sau fericit lumea basmelor si-a povestilor copilariei, parca tot n-as fi crezut in existenta lor. Si totusi, intr-o odaie de la marginea pamintului, am trait farmecul tremurator al impresiilor de tot felul. "N-am crezut ca Dumnezeu ma va tine atita de mult. Ma gindeam ca oi muri azi, miine… si uite ca n-am mai murit deloc", spune Safta.
Sta cu fata intoarsa spre fereastra, cu capul ridicat, ca sa impiedice prelingerea tristetii care-i dadea navala in ochi. "Se vede ca asa mi-a fost dat de la Dumnezeu…", mai sopteste, in timp ce de sub pleoapele inrosite, privirea sorbea orb albul lin in care se topeau inceputuri de ginduri. Ani multi si grei string in chingi fiinta uscativa, ce traieste inca la raspintia cailor singuratice unde omul e o minune, iar stapinul lumii e vintul. In casa dusa pe jumatate in pamint, sta locului neclintita, o poveste adevarata, o poveste de viata de 105 ani…
"A uitat-o Dumnezeu pe pamint"
Satenii – care de obicei asculta cu gurile cascate si caciulile date pe ceafa trecerea vremilor – te zaresc de departe si stiu ca nu esti de prin partea locului. Ca esti strain, ca n-ai mai vazut dealurile lor, ca nu le-ai mai batut vreodata cu piciorul. Le dai binete nadusit, iar ei isi freaca miinile, isi dreg glasul si cu pasi lungi iti ies in cale. Pentru ei e asa de firesc obiceiul de a pleca indata peste vai si munti incit, fara nici un fel de menajamente, te lasa mut indicindu-ti distanta. "A! Va duceti la tata Safta! Citi ani o mai fi avind? Da’ aveti de mers, uite, vedeti casa aia din deal? Ajungeti pina la ea si apoi se face un drum la dreapta. Sta cu fiu-su acolo, ultimul care i-a mai ramas. Sint de mers vreo sapte kilometri. Ne-ngroapa pe toti si ea nu mai moare. Ne ducem toti, numai ea nu. A uitat-o Dumnezeu pe pamint", isi spun, mai mult in barba. Apoi, cu miinile incrucisate peste piept, te privesc cum pleci, cu respiratia frinta de drumul pe care l-ai facut deja si nadusit de grija celui pe care-l mai ai de strabatut. Nici cal, nici caruta nu razbate peste dealuri. Asa ca-ti stringi haina a frig si pornesti mai departe, spre prea departe, spre locul vaduvit de lume si uitat de Dumnezeu. Nici tipenie nu-ti tulbura mersul. Suisurile si coborisurile nu se mai sfirsesc, inima-ti sparge timpanele in batai vrajmasite, te trec rinduri de sudori calde si reci in timp ce bocancii, afundati in zapada virgina, se impiedica in mers obosit.
Fiecare pas facut in pustietatea nesfirsit de alba devine cosmar pentru trupul tau de orasean rasfatat. Si dupa inca si inca un deal, cind iti vine sa te intinzi disperat pe covorul de nea si sa nu te mai ridici niciodata, cind ochii iti ies din orbite si singele nu-ti mai incape in vene, de-abia atunci zaresti casa! Casa indicata de taranul cu caciula data pe ceafa si miinile incrucisate pe piept, pentru care mersul peste vai si munti este la fel de firesc ca "buna ziua".
Incepuse sa ninga. Lin, cu fulgi mari si lenesi ca o ploaie de fluturi albi. De sub perdeaua lor, ca o rasplata, o forma trecatoare ne-a redat brusc puterea si credinta ca lumea inca nu s-a sfirsit. "Uite colo sta batrina. In vale. Nici nu mai stiu citi ani mai are. Da’ lumea zice ca ar fi facut vraji, de-aia n-o mai ia Dumnezeu. A blestemat-o de si-a-ngropat toti copiii. Din noua, unul i-a mai ramas. Vai de capul lui si asta… Daca moare el, nu stiu ce s-o alege de baba", spune omul. Si fara prea multe explicatii a luat-o inainte, calauza tirzie ce prevestea sfirsitul cautarilor noastre printre munti.
Inapoi in timp
Lumina iernii si-a oprit curgerea, impiedicindu-se brusc in casuta proptita nesigur, pe pietre de riu. Linistea locului s-a spart cu zgomot, deschizind fara veste portita trecutului. Un trecut ametitor, respirind din fiecare scindura, din fiecare ochi de geam niciodata luminat de curent electric. In jur, nimeni. Dincolo de usa, viata adunata intr-un amalgam ciudat, de vietati si suflete omenesti. Odaia, ridicata de la pamint ca la trei talpi de grinda, parea intepenita in cele doua paturi, puse de-a dreapta si de-a stinga. Pe picioarele din tarusi, citeva scinduri acoperite de toale urit mirositoare aduceau a nesomn si neodihna. Pe unul din ele, Safta isi incalzea cei 105 ani cu miinile lipite de plita. Prea putina caldura mai reusea sa patrunda prin trupul sau obosit, tabacit si plin de funingine. Sapte pisici isi torceau lenea razletite, amestecate printre zdrente, toropite de caldura bolnavicioasa a sobei. Ceaunul de mamaliga, cu coji uscate insinuind foamea, gazduia fara probleme, oasele raschirate ale unei mite cu ochi urdurosi. Iar dupa usa, inchisa intr-un tarc, o oaie sufla sperioasa pe nari rasfrinte, batind cu copita finul de sub picioare. "Am adus-o in casa cu tot cu mielut, ca-i frig si noaptea ar putea s-o manince ursul", spune Grigore, ultimul fiu al Saftei, acum in virsta de 71 de ani. Atit i-a mai ramas Saftei, un singur baiat din noua prunci adusi pe lume. I-a inghitit pamintul prea devreme, iar mama lor, de atita amar de ani citi au trecut, a ajuns sa-i incurce, crezind ca ratacesc prin cine stie ce colturi de lume. "Toata ziua stau aici si ma gindesc pe unde or umbla, ca nu stiu deloc", spune, pentru ca dupa citeva clipe de tacere sa revina. "Facuti de mine, noua copii au fost. Mi-a mai ramas Grigore, restul s-au dus. Au murit care de gilci, care de anghina. Unul stiu ca s-a scapat dintr-un mar. Altii au murit de batrinete. Daca-mi traiau baietii toti, tare era mai bine. Ca eu am muncit si i-am facut mari. I-am crescut, chiar daca erau vremuri grele si-mi ziceau femeile sa-i omor. Puteam sa mai fac inca doi trei si tot nu-i omoram", a spus potolit, rar si lamurit. De zecile de nepoti, stranepoti si stra-stranepoti habar nu mai are. Nu-i unul sa-i deschida usa, macar cu o piine si de-abia atunci am inteles ce prapastie de durere se ascunde sub infatisarea sa de liniste… Brusc, un cocos cit un ciine, ascuns sub scindurile patului, incepe sa cinte, spargind firul tristetii. Mindru nevoie mare, iese leganindu-si creasta, ca sa mai ciuguleasca doua-trei boabe de porumb direct de pe dusumeaua podelei, plina de gainat. Pare singurul suflet sanatos din incaperea aceea rupta de lume. De pe celalat pat, nora Saftei isi ridica cu greu trupul scheletic, ca sa se poata auzi mai bine. "N-aveti grija, ca baba mai traieste mult si bine. Noi sintem mai bolnavi ca ea, eu de-abia ma mai misc, sint bolnava si cu plaminii, si cu inima, barbatu-meu la fel. N-avem nici o pensie, nimic. Nu stiu cit om mai duce-o. Si baba daca stai sa te gindesti, are nu 105 ani, 210 ani ca doar a trait si noptile", spune cu naduf Ioana. Are 79 de ani, dar pare mai darimata de viata decit soacra sa, la 105 ani…
Ar vrea o pensie de o mie de lei!
Safta n-a facut carte. N-au dat-o parintii la scoala, dar i-au daruit in schimb pamint ca sa aiba din ce-si duce zilele. Nu mai stie cit, ca e tare mult de atunci, si mintea ei incurca intimplarile, razletite acum ca o salba risipita de margele. Nu mai stie cui si cum l-a impartit. Si nici nu mai conteaza. Stie doar c-ar vrea o pensie "de o mie de lei, sa-mi pot lua macar o piine la trei zile. Si pensia s-o ia Grigore, fiu-meu, ca el imi da maliga sa maninc, si lapte de la vaca. Sa-mi faca si mie o pensie cineva, va rog, macar de-o mie de lei", spune Safta, uitind ca primaria ii da deja 600 de mii de lei. Presimtindu-i firea naiva dar plina de adevar – ca a unui copil care n-are nimic de ascuns – ii iei miinile slabe si reci in miinile tale, intr-o incercare inutila de ocrotire. Ce sa-i explici si cum sa-i spui ca lumea a luat-o razna, ca mia de lei nu mai inseamna nimic? Safta nu mai are altceva decit ia cusuta de mina din tinerete, zdrentuita peste masura, si fota, sfisiata acum, ce-i inveleste fara folos, picioarele goale. I-a mai ramas si suferinta. Aceea stinghera, care se vede clar din tristetea fetei si din mina pe care din cind in cind si-o trecea peste frunte, miscarea sa obisnuita pentru inlaturarea durerii…
Ne-am luat ramas bun. S-a ridicat intr-un echilibru nesigur. Si-a sters ochii mergind spre fereastra de unde rasarea pamintul inmormintat in zapada. Peste el, soarele rece. Iar deasupra, timpul. Nesfirsit ca trecerea sa prin desisul a trei secole… (Laura BREANA)