Suflete captive in canalizare

Viata nu este intotdeauna dreapta cu noi. Indiferent daca esti bun sau rau, soarta iti poate da o lovitura exact atunci cind nici nu te astepti. Acest lucru il poate confirma Carmen Leonte, care stie din experienta ei ce inseamna calvarul pe care este nevoita sa-l suporte zi de zi. Mizerie, saracie, griji si frig – acestea sint conditiile in care femeia isi creste copilul de 12 ani incoace. E o femeie care a muncit la viata ei, dar a ramas somera. Acum cei doi isi duc zilele intr-o canalizare, laolalta cu scirboasele jivine numite sobolani. Acolo, printre conducte, cei doi se gindesc daca vor mai apuca ziua de miine si cu ce se vor hrani. Acestea sint niste intrebari la care ar putea sa raspunda doar primarul Galatiului, dupa ce va citi materialul care urmeaza.
Viata de ciine
Carmen Leonte are 40 de ani. O mare parte din viata ei a insemnat suferinta, dar a avut parte si de un lucru bun: Sorin, baietelul ei de 12 ani. Cei doi isi duc traiul de citeva saptamini bune intr-o canalizare din Mazepa, acest birlog servindu-i drept adapost ei si copilului sau, dupa ani de truda si dupa doua casnicii ratate. Carmen a lucrat la fostul ILF pina-n 1990, cind a fost data in somaj pe nepusa masa. Lovitura primita pe neasteptate i-a schimbat viata intr-un mod radical. De atunci nu si-a mai putut reveni, n-a mai gasit de lucru iar ghinioanele s-au tinut lant de ea, urmarind-o tot timpul. I-au murit pe rind aproape toti cei dragi: mama, tatal si cel de-al doilea sot, pe care a trebuit sa-i ingroape cu mari sacrificii financiare. Dupa aceste tragedii, Carmen Leonte, gonita din casa de rudele sotului decedat, a trebuit sa se descurce cum a putut, dar i-a fost foarte greu pentru ca a trebuit sa-i poarte de grija si baiatului. Dupa ce au dormit pe unde au apucat, pe la prieteni, cunoscuti si persoane care le-au oferit gazduire ocazional contra unor sume mari de bani, cei doi oropsiti au atins un stadiu avansat de degradare umana: au ajuns sa-si duca traiul intr-o canalizare din Mazepa. Cind Carmen nu reuseste sa faca rost de bani de la vreun suflet de crestin milos, cele doua suflete oropsite, macinate de foame, sint nevoite sa-si procure hrana din ghenele de gunoi, asemeni ciinilor vagabonzi, sau in cele mai fericite situatii sa infulece citeva firimituri de la pomana enoriasilor veniti la biserica. Femeia nu ar vrea decit o camaruta care sa-l fereasca pe Sorin de frigul iernii si sa aiba conditiile necesare unui trai decent. Atit i-ar fi suficient bietei mame ca sa poata lupta in continuare pentru supravietuire.
"Nimeni nu m-aude"
Carmen spune ca de la Revolutie incoace s-a saturat sa tot bata drumurile la Primarie pentru a capata o locuinta cit de modesta. Femeia spune ca pe timpul cind Eugen Durbaca era primul edil al orasului, ajunsese sa stea de veghe zi si noapte linga casa acestuia, in speranta ca poate-poate dom’ primar va catadicsi sa-si aplece ochii si asupra ei si sa ii rezolve problema care o rodea de-atita amar de vreme. Toate incercarile ei au fost sortite pieirii. Intr-un tirziu, femeia a capatat un contract pentru un spatiu locativ, cladire in care Durbaca a repartizat-o la gramada cu alti chiriasi. Contract de care Carmen Leonte nu s-a putut folosi intrucit una dintre familiile care urmau sa se mute in imobilul cu pricina a intrat cu forta in casa si i-a dat afara pe mama si pe copil. "Dupa Revolutie, am tot umblat pe la Primarie, unde m-am plins pe la toti primarii care s-au perindat pe-acolo. Cit timp Durbaca a fost primar, am umblat zi si noapte, dar fara nici un folos. Mi s-a dat un contract de casa, dar pina sa se faca toate formalitatile s-a mutat o familie de tigani, iar eu am rams tot pe strada. Cu Durbaca ma mai intilnesc si acum, ne salutam si atit. Nici eu nu i-am mai cerut ajutorul, dar nici el nu a facut ceva", ne-a spus Carmen.
Femeia sustine ca drumurile sale nu s-au oprit aici. Ea a ajuns pina la Bucuresti, unde a incercat sa ajunga chiar la presedintele tarii si la Protectia Copilului, dar nici in Capitala nu a gasit sprijinul multasteptat. "Sint mama si ma doare sufletul ca nu pot sa-i ofer copilului meu macar un acoperis deasupra capului, ceva mai acatarii", ne-a spus femeia.
"Orice ar fi, eu pe Sorin nu-l dau"
La numai 12 ani, Sorin este un pusti imbatrinit prematur. Un copil care n-a avut parte de copilarie. El a invatat de mic sa-si poarte de grija. Acum stie cum sa se descurce ca sa capete o felie de piine pentru el si mama lui, pe cale cinstita. Baiatul spune ca, desi a fost tentat de multe ori de dulciurile expuse in vitrine, nu a pus mina niciodata, preferind mai degraba sa moara de pofta decit sa fure. Asa l-a invatat mama lui: decit sa furi si sa te faci de ris, mai bine stringi din dinti, rabzi de foame si poate, cine stie, miine o sa gasesti ceva cu care sa-ti linistesti stomacul. Desi spune ca i-ar placea la scoala, Sorin nu a fost elev decit un singur an si nu mai trage speranta sa redevina scolar deoarece nu mai are nici un fel de act care sa-i ateste identitatea. Certificatul sau de nastere si toate actele mamei, precum si ultimile boarfe le-au fost furate de niste derbedei care, vazindu-i lipsiti de aparare, i-au jefut fara mila. Cu toate acestea, baiatul nu s-a rupt definitiv de scoala. El stie literele, a invatat sa socoteasca si sa numere banii ca un om mare. Copilul este descurcaret si vorbaret, dar privirea lui tradeaza suferinta si umilintele pe care a fost silit sa le indure ca sa procure o bucata de piine: injuraturi, huiduieli, palme dupa ceafa, suturi in spinare – "daruri" oferite cu generozitate de semenii sai care n-au stiut niciodata ce-i foamea si frigul.
Cu toate ca are 12 ani, Sorin nu stie inca ce inseamna un Craciun adevarat, cum este sa locuiesti intr-o o casa calduroasa, sa adormi intr-un asternut curat si sa astepti ca Mosul sa-ti puna cadouri sub bradul impodobit. Cu toate acestea nu se plinge, are demnitatea unui om matur si este multumit ca atita timp cit mama lui este alaturi de el, restul nu mai conteaza, oricit de grea ar fi viata.
Carmen a incetat sa mai spere ca viata ei se va schimba, dar are incredere ca macar fiul ei va avea parte de un trai mai bun. Desi i s-a spus sa renunte la baiat si sa-l interneze intr-o casa de copii, femeia nu vrea sa auda de asa ceva. L-a mai lasat o data in grija statului, dar Sorin nu a rezistat sa stea departe de ea si a fugit. Mincarea calda si hainele curate nu i-au tinut loc de dragoste materna. Pustiul prefera sa stea in canalizare, sa traiasca in mizerie, dar sa fie linga mama lui. "Nu vreau sa-l instrainez pe Sorin de mine. Nu stiu ce se va intimpla cu el intr-o casa de copii si oricum nici el nu vrea sa se desparta de mine. As vrea ca cineva sa ma sfatuiasca si pe mine pentru a gasi o cale pentru ca baiatul meu sa aiba parte de Mos Craciun ca toti copiii si sa duca o viata cit de cit civilizata, oricit de modesta ar fi", ne-a spus printre lacrimi femeia. Sorin spune ca, atunci cind va fi mare, vrea sa se faca politist ca s-o apere pe mama, dar este constient ca asta nu se face cu una cu doua, ci cu carte multa. Insa pina atunci mai are de tras la caruta vietii. Carmen nu stie cit va mai putea sa fie alaturi de el, nu stie daca vor reusi sa treaca cu bine de aceasta iarna si spera ca nu se vor imbolnavi din cauza "alimentelor" cu care se hranesc. Cei doi Leonte, mama si fiu, in afara de speranta in Cel de Sus, mai au o dorinta fierbinte: conductele din canalizarea in care i-a aruncat soarta sa fie clocotite toata iarna, ca sa nu moara de frig. Nu e un basm de Hans Christian Andersen, e un caz din miile de cazuri la care cei care conduc aceasta tara ar trebui sa se gindeasca inainte de a pronunta cuvintele "protectie sociala" la urechile baroneselor venite de pe aiurea. (G. MUNTEANU)