Mama si fiica, eroine in lupta cu viata

Luptindu-se cu batrinetea si cu boala, pe patul de spital, singurul gind al
Anei Francisc se indreapta catre fiica ei, chiar daca Mioara Francisc va
implini in curind 50 de ani. „Nu stiu cine o sa o mai duca la scoala sau cine
o va mai ajuta sa-si faca de mincare”, ne-a spus femeia internata la Sectia
de Ortopedie a spitalului, cu un picior in ghips, dupa ce a fost accidentata
de o masina. Ea intentioneaza sa ceara despagubiri celui care a adus-o in
situatia de a nu-si putea ajuta fiica, fiind singurul ei sprijin. Batrina trece cu
relativa usurinta peste propria-i suferinta, avind, de-a lungul vietii, intr-un
fel, de crescut doi „copii”.
Dupa ce, timp de 11 ani, si-a vegheat zi si noapte sotul bolnav de diabet
cangrenat si fara un picior, stindu-i alaturi pe o saltea linga pat, mama Ana
si-a sprijinit la propriu fiica, timp de 50 de ani, astfel incit sa poata avea
mindria si implinirea unui profesor recunoscut si a unui om cu un
comportament de invingator.
Ingrijorarea mamei ar putea stirni cel putin zimbete pentru cei care nu stiu
ca Mioara Francisc s-a nascut cu o hemipareza dreapta si sufera de
encefalopatie cronica infantila si dizartrie, care au facut-o intotdeauna sa fie
privita altfel de prietenii de joaca, de colegii de clasa sau de profesori. Din
cei aproape 50 de ani, Mioara si-a petrecut 23 de ani la catedra, ca
profesoara de limba franceza si de limba rusa, la citeva scoli romascane, in
prezent predind la Scoala nr. 8. Absolventa a facultatii de Filologie din
cadrul Universitatii din Craiova si cu o bursa de specializare in Franta, la
Grenoble, ea a stiut sa-si valorifice din plin calitatile native pentru a fi o
invingatoare. Din 1980, de la absolvirea facultatii, a trecut peste privirile
reticente ale celor din jur si a pregatit sute de elevi. „Cea mai mare
satisfactie pe care am simtit-o in viata mea a fost cind eleve ale mele au
fost admise la Facultatea de Filologie, sectia franceza, si la liceu, la clasa
bilingva. Una din fostele mele eleve este, astazi, la rindul ei, profesoara de
limba franceza la Colegiul National «Petru Rares», din Piatra Neamt”, a
spus cu mindrie Mioara Francisc.
Cel mai mare sprijin l-a primit intotdeauna din partea mamei sale. Ca sa
ajunga aici, a avut nevoie de foarte multa munca si de stapinire de sine.
„Sint o fiinta foarte rationala. Intotdeauna mi-am spus: «Eu pot sa fac
asta». Am muncit foarte mult, inca din copilarie. Fiecare ora mi-o
programam asa incit sa pot face fata la toate. Am facut aproape de toate,
mai putin gospodarie, nu pentru ca nu mi-ar fi placut sau pentru ca nu as fi
vrut, ci pentru ca problemele fizice nu-mi permit sa stau foarte mult in
picioare. De la cinci ani pina la terminarea liceului, am cintat in cor, am luat
si lectii de canto si am citit foarte mult. Dumnezeu a compensat problemele
mele fizice si mi-a dat intelepciune si putere”, a spus ea.
A plins mult, dar niciodata de fata cu strainii. Chiar daca a fost marcata de
vreo nedreptate sau de necinstea si obraznicia unora din semenii sai,
carora nu le-a putut raspunde asa cum ar fi vrut, nimeni nu i-a vazut
lacrimile. Niciodata nu a plins in fata nimanui, pentru ca nu a vrut sa se
recunoasca invinsa si nu a vrut sa ofere satisfactia de a se da batuta. „Asa
m-au invatat parintii”, a spus ea. (Cosette ZANOCEA)