Adrian Paunescu, intre poet si idol al tribului

Nu am scris saptamina trecuta despre moartea poetului Adrian Paunescu pentru ca nu mi s-a parut cuviincios: era prea din scurt, iar adevarul care se cerea rostit ar fi putut suna a impietate. Intotdeauna este o tragedie cind moare un om, indiferent de ce a insemnat el; nu poti jubila, daca ai constiinta, nici atunci cind dispare un ticalos care te-a afectat personal, daramite cind se stinge un scriitor, cu uriasele sale pacate, dar si cu un talent de necontestat. Dar ce inseamna talent? Cazul lui Adrian Paunescu te face sa meditezi serios asupra acestei probleme. Este talentul un noroc, primit prin gratie divina, care te-a aranjat pentru tot restul vietii? Fireste ca nu. Si atunci ce este? As fi tentat sa raspund: ceva care nu are nici o valoare daca nu este dublat de caracter, de consecventa, altruism si alte virtuti. M-am gindit serios si cred cu toata convingerea ca o persoana ticaloasa, de joasa speta nu poate fi un mare scriitor. Nu-mi spuneti de Eugen Barbu: opera lui scade valoric, de la Groapa la Ianus, odata cu adincirea ticalosiei sale si a intrarii in slujba partidului si a Securitatii. Cazul lui Cèline este mult mai complicat, nu am timp sa-l comentez aici.

Adrian Paunescu a inceput insa cu doua-trei volume de poezii care il anuntau ca pe unul dintre cei mai buni poeti ai generatiei sale. Ultrasentimente, Mieii primi si Fintina somnambula sint carti valabile si azi. Sigur, in anii ’60 ele lasau o impresie mult mai puternica decit o pot face azi. Ceea ce a urmat, cariera politica, agitatorica a scriitorului i-a stricat si opera. Poezia civica a lui Adrian Paunescu, pentru care atita il lauda sau il scuza multi, nu este, de fapt, poezie; este gazetarie versificata. In cadrul generatiei sale, Adrian Paunescu ramine clar in urma unor poeti precum Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ion Alexandru; mai mult decit atit, daca il raportam la poezia care s-a scris dupa 1948, el nu are cum sa fie pus alaturi de Leonid Dimov, Mircea Ivanescu, Emil Brumaru, Mihai Ursachi, Virgil Mazilescu, Ileana Malancioiu etc. Pe toti ii copleseste, e clar, prin cantitate. Eu unul cred ca poetul Adrian Paunescu s-a sinucis atunci cind a ales sa devina o persoana publica, un idol al tribului. Or, asta nu se putea face inainte de 1989 decit situindu-te, cu arme si munitii, cu trup si suflet, de partea puterii. Orice ar spune unii si altii, oricite scuze ar inventa, oricite texte aluzive ar identifica, adevarul evident este acesta: Adrian Paunescu a fost nu doar un poet de curte (ca si Corneliu Vadim Tudor, dar net mai bun versificator), nu doar un adulator al cuplului Ceausescu, ci un propagandist de prima marime al regimului comunist.

Cenaclul Flacara a fost, ca unica alternativa la "divertismentul" oficial, un instrument de propaganda extrem de abil, realizat sub stricta supraveghere a Partidului Comunist. Demonstratia a facut-o, intr-o carte mai veche, Paul Cernat. Ca il pling acum toti menestrelii nu e de mirare. El i-a scos din salile caminelor culturale, unde aveau citeva sute de spectatori si i-a adus in fata unor stadioane cu zeci de mii de oameni. Si totusi, nu pot sa nu remarc: acest gen muzical, care este folkul, limitat si mediocru prin natura sa, a fost, la orgine, unul protestatar. Trebuie sa fii genial, ca Bob Dylan, ca sa faci muzica mare dintr-o chitara si citeva versuri. Iti trebuie insa obligatoriu atitudine anti-sistem. Or, in cadrul Cenaclului Flacara, muzica folk devenise o lalaiala obedienta, patriotarda, pe linia nationalismului ceausist din anii ’70 si ’80. De acord, tinerii erau multumiti, era totusi altceva decit Cintarea Romaniei (eu as spune ca era o versiune mai relaxata, desi la fel de atent controlata), dar in timp ce in Occident existau mari trupe precum Led Zeppelin, Deep Purple, Rolling Stones, Black Sabbath ori Iron Maiden, in Romania in voga erau Victor Socaciu, Ducu Bertzi, Stefan Hrusca ori, si mai rau, Vasile Seicaru. Spiritele rebele nu au facut multi purici sub obladuirea lui Paunescu: Phoenix, Vali Sterian au dezertat rapid. Eu unul cred ca in urma acestui fenomen ramine o muzica pe care inca o mai asculta "generatia in blugi" a acelor ani, care nu avea acces la ce se cinta afara, pentru ca asta le hraneste nostalgia. Este un atasament afectiv, nu valoric. Dar aceasta muzica va disparea odata cu generatia crescuta sub fascinatia Cenaclului Flacara. Sigur, nu neg exceptiile, dar acestea sint cam putine.

In fine, ceea ce l-a stricat pe Adrian Paunescu a fost, cred, lipsa masurii. Am privit imaginile derulindu-se la televizor; e incredibil, omul acesta nu avea limite: Adrian Paunescu cintind, Adrian Paunescu recitind, Adrian Paunescu descoperind talente muzicale, Adrian Paunescu jucind fotbal, Adrian Paunescu promovind tot felul de vraci, Adrian Paunescu frematind pentru soarta lumii, Adrian Paunescu indragostit, Adrian Paunescu inversunat, Adrian Paunescu histrion, Adrian Paunescu plingind, Adrian Paunescu transformindu-si orice ezitare in drama nationala, Adrian Paunescu comunist convins, Adrian Paunescu anticomunist, Adrian Paunescu poet oficail al regimului ceausist, Adrian Paunescu disident. Puterea perverteste chiar si pe omul de esenta tare, daramite pe unul cu inclinatie catre parvenitism. Pentru Adrian Paunescu, din pacate, talentul a fost o metoda de parvenitism. De aceea, cine ar vrea sa-l recupereze ca scriitor, ar trebui sa sape prin imensa cantitate de maculatura si sa selecteze cele citeva texte bune. Astfel, lumea si-ar putea aminti ca Adrian Paunescu a fost, inainte de a dori sa fie un idol, un poet bun, nu foarte bun, nu exceptional, ci unul care, daca ar fi avut caracter, ar fi putut deveni un nume absolut onorabil in poezia romana. Nu a fost sa fie si cred ca asta este cea mai mare pierdere…

Publicitate și alte recomandări video