Alchimistii

Dupa mai multe saptamini de audieri si reflectii, Comisia Voiculescu ne-a scapat de-o angoasa. Basescu trebuie demis, pentru ca ordinea lumii sa fie restabilita: ploaia sa curga din nou de sus, iar vintul sa bata la fel ca mai inainte. Printre cele nouasprezece capete de acuzare continute in raportul acesteia, unele apartin, cu siguranta, prin ironia lor strivitoare, grupului Divertis. Iata, de pilda, in acuza de la nr. 15 se sustine ca Basescu ar timora Curtea Constitutionala. Respect Parlamentul, ca principala institutie a democratiei, si n-am o simpatie speciala pentru Basescu; totusi, imi este greu sa inteleg ce inseamna aici a timora. Imi pare ca timorarea cuiva este mai curind un act pasiv. Cutare este timorat de cutare. Oricum, din cite stie lumea, Curtea Constitutionala nu este o persoana, prin urmare nu are o identitate psihologica structurata. Ca sa nu mai spunem ca, din cite iarasi se stie, aceasta este, in mare parte, formata din amicii lui Adrian Nastase si Ion Iliescu, greu de timorat, in general.
L-am vazut in aceeasi seara pe dl. Voiculescu la o emisiune tv. Parea sincer multumit de el insusi, dar mai ales un om rezonabil. Nu l-am putut asculta prea mult, din nefericire, insa am fost total de acord cu inventarul lucrurilor pe care nu le mai suporta la Basescu. Si eu mi-as dori un presedinte mai ponderat, mai riguros si mai ales mai clar in gesturile sale politice. Din pacate, nu cred ca avem in magazie, cel putin pe termen scurt, un presedinte care sa corespunda tuturor exigentelor mele. Ma tem ca toti cei aflati in stoc sint de calitate mai proasta. Oricum, "clientii alege", asa cum l-au ales si pe Ion Iliescu, cel cu mineriadele, cu golanii si mai ales cu "capitalismul de cumetrie", pe Constantinescu, cel invins de Securitate, si chiar pe Ceausescu la o adica, macar prin tacere. Dl. Voiculescu s-ar putea sa se fi saturat de Traian Basescu, dar ma tem ca nu pentru aceasta a fost ales in Parlament. Opiniile sale de aceasta factura ne intereseaza atunci cind se discuta despre moda sau despre circulatia la Londra, unde d-sa isi are domiciliul curent. M-as fi asteptat, astfel, ca in sprijinul gravelor sale acuzatii sa vina cu explicatii, si mai ales cu probe. Sa ne vorbeasca in primul rind de fapte, de faptele dlui Basescu, si mai putin de gusturile sale.
Evident ca in aceasta chestiune Parlamentul este suveran. Adica poate decide asupra orice ar intruni o majoritate. Aceasta este, cu siguranta, unul din punctele slabe ale democratiilor: in disputele politice, pe termen scurt, cel putin, adevarul – in sensul, aici, de corespondenta cu realul – este ultimul lucru care intereseaza. De aici nevoia nu numai a unui pluralism politic real, in care sa putem afla toate versiunile concurente, ci si a unui respect minimal fata de fapte. Conflictele politice sint normale si uneori binevenite, crizele fac parte din jocul democratic. Cu o singura conditie: ca in orice discutie, oricit de incrincenata, sa se faca apel mai putin la judecati de gust sau de valoare, in favoarea judecatilor de existenta. Cu alte cuvinte, atunci cind este vorba de o dezbatere publica, sa ne referim mai ales la fapte, eventual, atestabile, fie si minimal.
Pornind de aici, democratia si-a dezvoltat anumiti anticorpi in calea vorbariei si subiectivitatii dezlantuite. In primul rind, permite existenta unor "spatii" nepolitizate, autonome, dar mai ales accepta distinctia vietii publice de cea privata si a celei publice politice de restul sferei publice. In acelasi timp, democratia nu se poate separa de politica, in sensul, aici, de continua deliberare publica in jurul problemei guvernarii statului. Are nevoie mai ales de filtre critice si de surse alternative la viziunile partizane. Un timp, acest rol l-au jucat intelectualii. Astazi, acesta pare a fi rezervat presei. Din acest punct de vedere, presa ar trebui sa se ocupe mai putin de ce este bine sau rau in dezbaterile politice, cit mai ales de ce este fals sau adevarat.
Cum se comporta presa noastra in cazul Basescu? Impresia mea este ca teritoriul a fost din nou ocupat, la fel ca in cazul mineriadelor din timpul lui Constantinescu, de vechii specialisti ai Marii Confuzii. Un prieten mi-a trimis pe mail zilele trecute cel mai recent articol al unui cunoscut jurnalist bucurestean, poate cel mai cunoscut, reales, de altfel, recent, capul breslei. Nu este deloc lectura mea favorita, mai ales pentru motivul ca are o calitate rara: aidoma alchimistilor de altadata care faceau aur din plumb, el este capabil sa scoata adevarul, si inca adevarul ultim, decisiv, inatacabil, din orice aberatie, minciuna sau situatie ambigua. Mi-l amintesc de la inceputul anilor nouazeci. A debutat la "Adevarul", in plina discutie asupra Pietei Universitatii, cu un pamflet contra "bandei celor cinci" (Doina Cornea, Ana Blandiana, N. Manolescu, Stefan Augustin Doinas si Gabriel Liiceanu). Intr-o discutie publica, acestia isi exprimasera convingerea ca Romania ar avea nevoie nu de o democratie originala, cum credea Ion Iliescu, eventual dupa model chinez, ci de o democratie dupa model european. Ideea il suparase rau, la fel ca multe altele din ceea ce astazi constituie cultura noastra publica: de la privatizarea industriei socialiste la suportul dat NATO in timpul crizei din Kossovo.
Ca in vechile vremuri, am gasit expusa aici, in doar citeva propozitii, viziunea sa in chestiunea Basescu. Nu era vorba, insa, de un comentariu la raportul Voiculescu, ci mai curind de un codicil: cel de-al 20-lea cap de acuzare contra Inamicului Public Absolut. Si probabil cel mai grav. Astfel, criminalul Basescu este vinovat de risipirea tezaurului cel mai pretios al natiunii. Nu cel de la Moscova, din pacate. Este vorba de increderea in presedintele Romaniei. Cam la fel cum facuse si Constantinescu la vremea lui.
Sa recunoastem ca, in sfirsit in toata aceasta abureala generala, cineva ne vorbeste despre fapte si responsabilitati clare. Jurnalismul romanesc si, odata cu acesta, democratia noastra au mai obtinut o victorie. Sa le fie tarina usoara!